Nume ale grecilor

The Parthenon in Athens.jpg

Acest articol este parte a seriei despre

Istoria Greciei

Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
Grecia medievală
Imperiul Bizantin
Grecia otomană
Grecia modernă
Războiul de Independență
Regatul Greciei
Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
Războiul civil grec
Dictatura coloneilor
Republica Elenă
Istoria Greciei pe subiecte
Istoria militară a Greciei
Istoria constituției elene
Nume ale grecilor
Istoria artei Greciei
Cronologia Greciei

Astăzi grecii îşi spun „eleni” (Έλληνες - ellenes), deşi au fost cunoscuţi sub diferite denumiri de-a lungul istoriei. Soldaţii greci care au căzut în Bătălia de la Termopile din august 480 î.Hr. erau consideraţi „eleni“, protectori ai Hellas-ului. În perioada elenistică acest nume a ajuns să se refere la o persoană care îmbrăţişa modul de viaţă şi valorile greceşti. În timpul lui Iisus, termenul şi-a schimbat înţelesul, şi orice persoană care nu era de rit iudaic era numită elen. Către sfârşitul antichităţii, grecii îşi spuneau romaioi, adică romani (după Edictul lui Caracalla din 212, practic toţi grecii erau cetăţeni romani). După convertirea la creştinism a Imperiului Roman de Răsărit, elen a ajuns să fie sinonim cu păgân, recăpătându-şi sensul iniţial naţional la începutul celui de-al doilea mileniu. Europenii occidentali folosesc numele de greci, iar perşii şi turcii folosesc numele Yunan, adică ionieni. O formă unică şi interesantă e aceea folosită în limba georgiană: grecii sunt numiţi ბერძენი - „berdzeni”, denumire provenită din cuvântul georgian pentru „înţelept“, un nume datorat faptului că filozofia s-a născut în Grecia.

Fiecare eră istorică a fost însoţită de un nou nume naţional: fie complet nou, fie unul care anterior era marginalizat sau învechit, provenind din tradiţie sau luat de la străini. Fiecare nume a avut semnificaţia sa, şi toate pot fi folosite alternativ.

Nume ale Greciei

În majoritatea limbilor europene şi a limbilor care au preluat numele de la acestea, numele Greciei are o rădăcină comună „gr“. Aceasta provine de la Graecus din latină, care era şi numele antic folosit de romani pentru greci:

În limbile orientale, rădăcina comună este „un“. Aceasta provine probabil de la numele „ionian“, folosit pentru a desemna locuitorii coastei vestice a Anatoliei:

  • arabă: يونان (Yūnān)
  • armeană: Հունաստան (Hounastan)
  • hindi: युनान (Yunan)

Cea de-a treia rădăcină este „hl“, folosită în câteva limbi de pe glob, printre care şi greaca:

Ahei (Αχαιοί)

În Iliada lui Homer, forţele aliate greceşti sunt denumite cu trei nume diferite: argivi (în greacă: Argeioi (Αργείοι)) (apare de 29 de ori în Iliada), danaani (Δαναοί) (apare de 138 de ori) şi ahei (Αχαιοί) (apare de 598 de ori).[1]

Argivi provine de la prima capitală a aheilor, Argos. Conţine arg- însemnând strălucire sau lucitor, care a dat argyros (άργυρος însemnând argint), argos (αργός însemnând strălucire [2]) sau latinescul argentum. Danaani este numele primului trib care a dominat Peloponezul şi regiunea din apropiere de Argos. Ahei este numele acelui trib care, împreună cu eolienii, a dominat pentru prima dată teritoriile greceşti, având centrul la Micene.

Eleni (Έλληνες)

Principalele oraşe greceşti de după primul val de colonizare în Magna Graecia aproximativ în 280 î.Hr. După contactul cu aceşti colonişti, poate Graeci de origine dorică, numele de grec a apărut în Occident.

În perioada Războiului Troian, elenii erau un trib relativ mic dar puternic din Phtia, Tesalia, cu centrul în aşezările din Alos, Alope, Trehine, şi Argosul pelasgic.[3] Mai multe etimologii au fost propuse pentru cuvântul elen, însă niciuna nu a fost pe deplin acceptată. Printre acestea se numără sal (a se ruga), ell (muntos) şi sel (ilumina). Un studiu mai recent leagă numele de un oraş numit Hellas în apropiere de râul Spercheus, care şi-a păstrat şi astăzi numele.[4] Totuşi, se ştie cu siguranţă că etnia elenă este legată de seli, înalţii preoţi din Dodona din Epir.

Ptolemeu a denumit Epirul "primul Hellas",[5] iar Aristotel vorbeşte despre o catastrofă care a avut urmările cele mai grave "în anticul Hellas, între Dodona şi râul Achelous […], ţară ocupată de seli şi graeci, cunoscuţi mai târziu sub numele de eleni".[6] Posibilitatea ca elenii să fi fost un trib din Epir care mai târziu au migrat către sud spre Phtya în Tesalia rămâne probabilă.

Eleni în sensul său mai larg apare pentru prima dată în scris într-o inscripţie a lui Echembrotus, dedicată lui Heracles pentru victoria sa în Jocurile amfictonice,[7] şi se referă la cea de-a XLVIII-a Olimpiadă (584 î.Hr.). Cuvântul se pare că a apărut în secolul al VIII-lea î.Hr. odată cu Jocurile Olimpice, şi a intrat permanent în uz până în secolul al V-lea î.Hr. După războaiele greco-persane, la Delphi o inscripţie a fost dedicată victoriei şi generalului Pausanias, conducătorul elenilor.[8] Conştiinţa unităţii pan-elene a fost promovată de festivaluri religioase, cele mai importante, Misterele eleusine, în care iniţiaţii trebuiau să vorbească greaca, şi aproape la fel de important, prin participarea la cele patru Jocurile pan-elene—inclusiv Jocurile Olimpice—în care participanţii erau recunoscuţi prin afiliaţia tribală. Nici femeile, nici ne-grecii nu aveau voie să participe; excepţiile ocazionale de mai târziu, cum ar fi acea a împăratului Nero, au reprezentat un semnal al hegemoniei culturale romane.

Apariţia genealogiilor mitologice, a descendenţelor din personaje legendare, la mult timp după migraţia efectivă către sud a celor patru grupuri tribale recunoscute de greci a influenţat percepţia asupra identităţii triburilor nordice. În conformitate cu cea mai întâlnită legendă, Hellen, fiul lui Deucalion şi al Pyrrhei, a avut trei fii cu nimfa Orseis, Aeolus, Dorus, şi Xuthus, fiecare fiind fondatorul unui trib primar al Hellasului, eolienii, dorienii, ahenii şi ionieni. În perioada Războiului Troian, epiroţii, molossii şi macedonenii nu erau consideraţi eleni, această denumire fiind rezervată unui mic trib din Tesalia, din care făcea parte şi Ahile. După ce numele a fost extins tuturor popoarelor de la sud de Muntele Olimp, i-a exclus în continuare pe acei de origine comună din nord. Un motiv pentru aceasta ar fi fost refuzul lor de a participa în războaiele greco-persane, considerate o problemă vitală pentru toţi elenii; înainte de războaie, reprezentanţi ai acestor triburi fuseseră acceptaţi la Jocurile Olimpice şi au concurat alături de alţi eleni.[9] Tucidide îi numeşte pe acarnani, aetolieni,[10] epiroţi[11] şi macedoneni[12] barbari, însă o face în sens strict lingvistic. Când oratorul atenian Demostene i-a numit pe macedoneni mai răi decât barbarii în cea de-a treia filipică îndreptată împotriva lui Filip al II-lea al Macedoniei, a făcut-o referitor la cultura pe care o aveau ca străini, neaderând la standardele elene potrivite, şi nu şi-a pus problema originii lor: "nu doar ne-grec, nici ne-înrudit cu grecii, ci nici măcar un barbar din vreun loc care ar putea fi numit cu onoare, ci un nenorocit de macedonean, de unde încă nu se poate cumpăra un sclav bun." Polybius, pe de altă parte, priveşte triburile din Hellasul occidental, Epir şi Macedonia ca elene în fiecare privinţă.[13]

Elenii şi barbarii

În secolele următoare, numele elen a căpătat un sens mai larg, denumind popoarele civilizate în general, în opoziţie cu barbar care îi reprezenta pe cei necivilizaţi.

Triburile greceşti, realizând că vorbeau o altă limbă decât vecinii lor, au folosit numele de "βάρβαρος" ("barbari") pentru a-i denumi, cu sensul de "vorbitor al unei limbi străine". Se crede că acest termen, βάρβαρος, este la origine onomatopeic: "bar-bar"—i.e. bâlbâială—posibil aşa ar fi părut vorbirea popoarelor străine vorbitorilor de greacă. Acest lucru era adevărat şi pentru egipteni, care, după Herodot, "îi numeau barbari pe toţi aceia care vorbeau o limbă diferită",[14] şi mai târziu pentru slavi, care îi numeau pe germani nemec, însemnând "mut", ei înşişi numindu-se slověnski sau "oameni ai cuvântului".[15] În piesa sa Păsările, Aristofan îl numeşte pe supraveghetorul analfabet un "barbar", care totuşi le-a învăţat pe păsări să vorbească.[16] În cele din urmă, denumirea a căpătat o conotaţie negativă, şi a fost de asemenea extinsă asupra întregului stil de viaţă al străinilor, ajungând în final să însemne "analfabet" sau "necivilizat" în general. Astfel "un om analfabet este de asemenea un barbar".[17] În conformitate cu Dionysius din Halicarnas, un elen se deosebea de un barbar în patru moduri: limbaj rafinat, educaţie, religie şi domnia legii.[18] Educaţia greacă a ajuns să fie identificată cu aristocraţia. Paul din Tarsus a considerat obligaţia sa să predice Evanghelia tuturor oamenilor, "eleni şi barbari, înţelepţi şi proşti".[19]

Discriminarea între eleni şi barbari a continuat până în secolul al IV-lea î.Hr. Euripide considera că elenii ar trebui să îi conducă pe barbari, deoarece primii erau meniţi pentru libertate, iar ultimii pentru sclavie.[20] Aristotel a ajuns la concluzia că "natura unui barbar şi aceea a unui sclav este una şi aceeaşi".[21] Diferenţele etnice s-au diminuat sub influenţa stoicilor, care separau natura de convenţie, şi considerau că toţi oamenii erau egali în faţa zeilor, şi astfel prin natura lor nu pot fi inegali unul faţă de celălalt. În timp, elen a devenit, după Isocrate, o trăsătură a intelectului şi nu a naţionalităţii.

Cuceririle lui Alexandru cel Mare au consolidat influenţa greacă în Orient, prin extinderea culturii greceşti în Asia şi prin transformarea permanentă a educaţiei şi societăţii din acea regiune. Isocrate a declarat în discursul său Panegyricus: "Până acum, Atena a lăsat restul omenirii în urmă în gânduri şi exprimare, aşa încât elevii săi au ajuns profesorii lumii, iar ea a făcut numele de Hellas distinctiv nu de naţionalitate, ci de intelect, iar titlul de elen o emblemă a educaţiei, nu a originii comune."[22] Civilizaţia elenistică reprezintă evoluţia civilizaţiei greceşti clasice, de această dată deschisă întregii lumi. Analog, "elen" a evoluat de la un nume naţional reprezentând etnia greacă la un termen cultural, reprezentând pe oricine îşi ducea viaţa în conformitate cu standardele greceşti.

Greci (Γραικοί), Yunani (Ίωνες), şi Yavan (יָוָן)

Soleto este unul din cele nouă oraşe vorbitoare de limbă greacă din provincia Apulia, Italia. Locuitorii sunt descendenţi ai primului val de colonişti greci din Italia şi Sicilia în secolul al VIII-lea î.Hr. Dialectul vorbit provine din greaca dorică vorbită iniţial de colonişti, însă a evoluat separat de greaca elenistică. Locuitorii acestor oraşe se auto-numesc Grekos, din latinescul Graecus, şi se consideră eleni.

Cuvântul în limba română, grec, provine din latinescul Graecus, care la rândul său provine din grecescul Γραικός (Graikos), numele unui trib din Beoţia care a migrat în Italia în secolul al VIII-lea î.Hr., şi acesta este cuvântul după care elenii au fost cunoscuţă în lumea occidentală. Homer, trecând în revistă forţele beoţiene în Catalogul navelor din Iliada, a oferit prima referinţă cunoscută a unui oraş beoţian numit Graea,[23] iar Pausanias menţionează că Graea era numele vechiului oraş Tanagra.[24] Cumae, un oraş aflat la vest de Neapolis (astăzi Neapole) şi la sud de Rama a fost fondat de cymaei şi chalkideni, precum şi de graeani care, intrând în contact cu romanii, ar putea fi sursa denumirii tuturor triburilor elene graeci. Oraşul italian modern Grai a fost de asemenea fondat în antichitate de către graeani.

Aristotel, cea mai veche sursă care menţionează acest cuvânt, vorbeşte despre o catastrofă naturală în Epirul central, un ţinut ai căror locuitori erau numiţi de obicei γραικοί (Graecoi) şi au fost mai târziu numiţi eleni (Έλληνες).[25] În mitologie, Graecus este un văr al lui Latinus, iar cuvântul pare înrudit cu γηραιός (geraius, bătrânii), titlul dat preoţilor din Dodona. Mai erau numiţi şi Σελλοί (Selloi)—demonstrând astfel legătura dintre cele două nume principale ale grecilor. Teoria principală asupra colonizării Italiei afirmă că o parte din locuitorii Epirului au traversat Dodona migrând către Phthia, devenind cunoscuţi sub numele de eleni, tribul condus de Ahile la Troia. Populaţia rămasă în Epir s-a unit cu alte triburi care au sosit mai târziu, fără să îşi piardă numele. De acolo au mers către vest în Italia, înainte ca primul val de colonişti din secolul al VIII-lea î.Hr. să sosească în Sicilia şi sudul Italiei.

Cum romanii încercau să domine toate sferele vieţii publice - termenul 'grec' a căpătat o conotaţie diferită. Horaţiu l-a folosit cu admiraţie, Graecia capta ferum victorem cepit et artes intulit agresti Latio (Grecia înfrântă i-a cucerit pe învingători şi a civilizat ţăranii latini). Virgiliu însă a folosit expresia, Timeo Danaos et dona ferentes, cunoscută ca 'teama de grecii care aduc cadouri'. Cicero a dat lovitura de graţie creând denumirea de Graeculi.

O denumire complet diferită a apărut în schimb în Orient. Popoarele antice din această regiune se refereau la eleni sub numele de Yunan, provenind din persanul Yauna, el însuşi un împrumut din grecescul Ιωνία (Ionia), coasta de vest a Asiei mici. După cucerirea triburilor ionice de către perşi spre sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., numele acestora a fost extins, înglobând toţi elenii. Toate popoarele aflate în sfera de influenţă persană au adoptat această denumire, de aici provenind şi numele sanskrit Yavana întâlnit în vechile surse sanskrite, apărând pentru prima oară în gramatica lui Pānini, şi apoi referindu-se, împreună cu Yona, Yonaka în Pāli, la indo-greci. Denumirea Yunan este folosită în prezent în persană, arabă(يوناني), turcă, hindi (युनान), indoneziană şi malaeză. Numele ebraic înrudit, Yavan sau Iavan (יָוָן), este folosit ca referire la Grecia din perioada biblică şi până astăzi. Un personaj cu acelaşi nume, Iavan, apare şi în Geneza 10:2.

Când „elen“ înseamnă „păgân“

Odată cu instituţionalizarea creştinismului în primele secole ale erei noastre, numele elen a ajuns să fie folosit cu sensul de "păgân", şi şi-a păstrat acest înţeles până la sfârşitul mileniului, timp în care Biserica creştină a jucat un rol important în cadrul acestei tranziţii. Se crede că în urma contactului cu evreii creştini, unii creştini au ajuns să folosească elen pentru diferenţierea religioasă. Evreii, asemenea grecilor, făceau o distincţie între ei şi străini, însă, spre deosebire de greci, pe criterii religioase şi nu culturale.

Dominarea romană a grecilor a sporit prestigiul instituţiilor religioase rămase intacte. Primii creştini au adoptat o diferenţiere religioasă a omenirii, iar sensul cuvântului elen ca atribut cultural a rămas marginalizat de elementul său religios, care în cele din urmă a înlocuit complet vechiul înţeles. Până la urmă, creştinii au ajuns să se refere la toţi păgânii ca eleni.

Sfântul Pavel în Faptele apostolilor sale a folosit elen, aproape întotdeauna în asociere cu evreu, poate cu scopul de a denumi ambele comunităţi religioase.[26] Elen este folosit pentru prima oară în sens religios în Noul Testament. În Evanghelia după Marcu 7:26, o femeie apare înaintea lui Iisus, îngenunchind în faţa sa: "Femeia era elenă, sirofeniciană după naţionalitate; şi l-a rugat să izgonească demonii din fiica sa."[27] Evoluţia către un sens strict religios a fost lentă şi a luat sfârşit aproximativ în secolul al II-lea sau al III-lea d.Hr. Politicianul atenian Aristeides i-a numit pe eleni ca unul dintre popoarele păgâne reprezentative ale lumii, alături de egipteni şi de chaldeeni.[28] Mai târziu, Clement din Alexandria menţionează un scriitor creştin necunoscut care i-a numit pe toţi de mai sus eleni şi vorbeşte despre două naţiuni vechi şi una nouă: naţiunea creştină.[29]

Mai multe cărţi din această perioadă demonstrează clar această schimbare semantică. Prima a fost poate Oratio ad Graecos al lui Tatian, terminată în 170 d.Hr., în care acesta critică credinţele păgâne, pentru a o apăra pe cea creştină. Dintre operele ulterioare, cea mai importantă este Împotriva elenilor a lui Athanasius, intitulată iniţial Împotriva păgânilor, după vechile manuscrise. Numele a fost schimbat într-o perioadă când elen îşi pierduse complet înţelesul său din antichitate. De aici încolo, acest termen a încetat să reprezinte un etnic grec sau un adept al culturii greceşti, ci pe păgâni în general, indiferent de naţionalitate. Încercarea împăratului Iulian de a restaura păgânismul a eşuat, şi, după papa Grigore I, "lucrurile au evoluat în favoarea creştinismului, iar poziţia elenilor s-a înrăutăţit considerabil".[30] O jumătate de secol mai târziu, creştinii protestau împotriva eparhului de Alexandria, pe care îl acuzau de a fi elen.[31] Teodosie I a luat pentru prima oară măsuri oficiale împotriva păgânismului, însă reformele lui Iustinian sunt cele care au pornit persecuţiile pe scară largă. Corpus Juris Civilis conţinea două statute care cereau eradicarea totală a elenismului, chiar şi în viaţa civică, şi au fost strict aplicate chiar şi de oamenii aflaţi în funcţii înalte. Suprimarea oficială a păgânismului a făcut din ne-creştini o ameninţare publică, lucru care a influenţat în continuare sensul cuvântului elen. Paradoxal, Tribonian, propriul jurist al lui Iustinian, era, după dicţionarul Suda, un elen ( =păgân).[32]

Romani (Ρωμαίοι) şi romioi (Ρωμιοί)

Hieronymus Wolf a fost un istoric german din secolul al XVI-lea. După ce a studiat lucrările lui Chalcondyles, a început studiul istoriei Imperiului Bizantin, în scopul separării istoriei Greciei medievale de cea romană.

Romani este numele politic sub care au fost cunoscuţi grecii la sfârşitul antichităţii şi în evul mediu. Numele se referea iniţial la locuitorii oraşului Roma din Italia, însă odată cu obţinerea cetăţenii romane de către greci, şi-a pierdut legătura cu latinii. În 212, Constitutio Antoniniana a împăratului Caracalla oferea cetăţenia romană tuturor oamenilor liberi din toate provinciile romane. Grecii, totuşi, au transformat noul titlu politic primit (de romani) şi au început să se auto-denumească romioi (romios/Ρωμιός la singular). Noua denumire a apărut pentru a stabili o identitate dualistă care să reprezinte atât cetăţenia romană a grecilor, cât şi moştenirea lor elenă în domeniul etniei, culturii şi limbii. În general, cuvântul romios a ajuns să îi desemneze pe locuitorii greci ai Imperiului Bizantin. Este folosit chiar şi astăzi (chiar dacă foarte rar), fiind cel mai popular nume naţional după elen.

Numele străin împrumutat avea iniţial un sens mai mult politic decât naţional, mergând mână în mână cu ideologia universalizatoare romană care aspira la unirea tutror naţiunilor lumii sub un singur Dumnezeu adevărat. Până la începutul secolului al VII-lea, când Imperiul încă se întindea pe mari suprafeţe şi îngloba mai multe popoare, folosirea numelui roman indica întotdeauna cetăţenia, şi nu originea. Diferitele etnii îşi puteau folosi propriile etnonime sau toponime pentru a separa cetăţenia de genealogie, motiv pentru care şi istoricul Procopius preferă să îi numească pe bizantini Romani elenizaţi,[33] în timp ce alţi autori folosesc Romhelleni şi Graecoromani,[34] pentru a indica atât cetăţenia cât şi etnia. Invaziile lombarde şi arabe din acelaşi secol au dus la pierderea majorităţilor provinciilor, inclusiv Italia şi întreaga Asie, cu excepţia Anatoliei. Teritoriile rămase erau în principal greceşti, lucru care a transformat Imperiul într-o unitate politică mult mai coerentă, care şi-a dezvoltat treptat o identitate proprie relativ puternică. Spre deosebire de secolele anterioare, se observă un naţionalism evident în documentele bizantine către sfârşitul primului mileniu.

Eşecul bizantinilor de a-l proteja pe papă de lombarzi l-a obligat pe acesta să caute ajutor în altă parte. Cel care a răspuns apelului său a fost Pepin al II-lea al Aquitaniei, pe care l-a numit "Patrician", titlu ce a provocat un conflict serios. În 772, Roma a încetat comemorarea împăratului care a condus pentru prima oară de la Constantinopol, iar în 800 Carol cel Mare a fost încoronat împărat roman de însuşi Papa, respingând astfel oficial faptul că bizantinii ar fi fost adevăraţii romani. În conformitate cu interpretarea francă a evenimentelor, papalitatea a transferat corespunzător "autoritatea imperială romană de la greci la germani, în numele Măriei Sale, Carol".[35] De atunci încolo, a pornit un război al numelor legat de Noua Romă în jurul drepturilor imperiale romane. Neputând nega existenţa unui împărat la Constantinopol, s-au mulţumit în a-l renega ca succesor al romanităţii, pe motivul că grecii nu au nicio legătură cu moştenirea romană. Papa Nicolae I i-a scris împăratului Mihail al III-lea, "Nu mai sunteţi numit 'Împărat al Romanilor', deoarece romanii asupra cărora afirmaţi că sunteţi împărat sunt, de fapt, după dumneavoastră, barbari."[36]

De aici încolo, împăratul din Răsărit a fost cunoscut în Occident sub numele de Împărat al Grecilor, iar teritoriile stăpânite de acesta Imperiul Grec, lăsând ambele titluri "romane" regelui franc. Interesele ambelor părţi erau mai mult simbolice; nu a apărut nicio pretenţie teritorială, însă insulta simţită de bizantini arată cât de important devenise pentru ei numele de roman (ρωμαίος). De fapt, episcopul Liutprand de Cremona, un trimis al curţii france, a fost închis pentru scurt timp la Constantinopol, pentru că nu s-a referit la împăratul roman cu titlul său potrivit.[37] şi ca represalii împotriva regelui său Otto I, care şi-a numit statul Sfântul Imperiu Roman.

Renaşterea numelui „elen“

Intrarea cruciaţilor în Constantinopol, de Eugène Delacroix, 1840. Cucerirea Constantinopolului în 1204 a stimulat naţionalismul grec şi a creat o ură faţă de latini, care reiese foarte bine din documentele vremii.

Sensul secular al numelui elen a revenit în secolul al IX-lea, după ce păgânismul a fost eclipsat, nemaiconstituind o ameninţare pentru creştinătate. Revenirea a urmat acelaşi traseu ca şi dispariţia. Numele îşi schimbase sensul de la o denominare naţională în antichitate, la una culturală în perioada elenistică, la una religioasă la începuturile creştinătăţii. Odată cu dispariţia păgânismului şi sporirea importanţei educaţiei în Imperiul Bizantin, şi-a recăpătat sensul său cultural, şi, până în secolul al XI-lea, a revenit la sensul său iniţial de "etnic grec", sinonim în acea perioadă cu "roman".

Începând cu secolul al XI-lea, relatările (aparţinând Anei Comnena, lui Mihail Psellos, Ioan al III-lea Vatatzes, Gheorghe Pletho Gemistos şi alţii) demonstrează revenirea denumirei de elen (ca înlocuitor potenţial pentru numele etnice precum Graekos şi Romios). Ana Comnena, spre exemplu, îi numeşte pe contemporanii săi eleni, însă nu foloseşte acest cuvânt ca sinonim pentru păgân. Mai mult, se laudă cu educaţia sa clasică elenă, şi vorbeşte ca o persoană de origine greacă, nu ca un străin care a învăţat ulterior această limbă.

Refondarea Universităţii din Constantinopol în palatele Magnaura a promovat un interes în educaţie, în special în domeniul studiilor greceşti. Patriarhul Photius era iritat de asta, deoarece "studiile elene sunt preferate lucrărilor spirituale". Mihail Psellus a considerat un compliment când împăratul Romanus al III-lea l-a lăudat pentru că a fost crescut într-o "manieră elenă" şi o slăbiciune pentru împăratul Mihail al IV-lea care era complet lipsit de orice fel de educaţie elenă,[38] în timp ce Ana Comnena afirma că "purtase studiul elinei pe cele mai înalte culmi".[39] De asemenea, comentând asupra orfelinatului fondat de tatăl său, a afirmat că "s-ar putea vedea un latin învăţat, şi un scit studiind elina, şi un roman lucrând cu texte eline, şi un elen analfabet vorbind elina corect".[40] În acest caz, s-a ajuns la un punct în care bizantinii erau romani la nivel politic dar greci prin origine. Eustathius din Salonic face o distincţie în relatarea sa asupra căderii Constantinopolului în 1204, numindu-i colectiv pe invadatori "latini", înglobând toţi adepţii Bisericii romano-catolice şi "eleni" pe populaţia dominantă a Imperiului.[41]

După căderea Constantinopolului în faţa cruciaţilor, naţionalismul grec s-a accentuat. Nicetas Choniates a insistat asupra folosirii numelui "eleni", accentuând abuzurile "latinilor" împotriva "elenilor" din Peloponez, şi cum râul Alfeios ar putea purta vestea până la barbarii din Sicilia, normanzii.[42] Nicephorus Blemmydes s-a referit la împăraţii bizantini ca eleni,[43] iar Teodor Alanias a scris într-o scrisoare fratelui său că "se poate ca patria să fi fost ocupată, însă Hellasul încă există în fiecare om înţelept".[44] Al doilea împărat de Niceea, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes, a scris într-o scrisoare adresată papei Grigore al IX-lea despre înţelepciunea care "inundă naţiunea elenă". A reafirmat că transferul autorităţii imperiale de la Roma la Constantinopol fost naţional şi nu geografic, şi că prin urmare nu le aparţine latinilor care au ocupat oraşul: moştenirea lui Constantin a trecut în mâinile elenilor, şi doar ei sunt succesorii ei legitimi.[45] Fiul său, Teodor al II-lea Lascaris, era gata să slăvească numele grecesc cu o adevărată fervoare naţionalistă. A afirmat că "rasa elenă se află deasupra tuteror celorlalte limbi" şi că "fiecare fel de filozofie şi formă de cunoaştere este o descoperire a elenilor... Ce aveţi voi, italienii, de arătat?"[46]

Evoluţia numelui a fost lentă, iar numele de "roman" nu a fost înlocuit complet. Nicephorus Gregoras şi-a numit lucrarea istorică Istorie romană.[47] Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzenus, un mare adept al educaţiei greceşti, se referă întotdeauna în propriile memorii la bizantini ca "romani"[48] însă totuşi, într-o scrisoare trimisă de sultanul Egiptului, Nasser Hassan Ben Mohamed, se face referire la el ca "Împărat al elenilor, bulgarilor, sassanizilor, vlahilor, ruşilor, alanilor" dar nu al "romanilor".[49] în timpul următorului secol, Gheorghe Gemistus Plethon i-a arătat lui Constantin Paleologul că poporul în fruntea căruia se află sunt "eleni, aşa cum indică naţionalitatea şi educaţia lor",[50] în timp ce Laonicus Chalcondyles propunea înlocuirea completă a terminologiei "romane" cu una "greacă".[51] Constantin Paleologul însuşi a proclamat în cele din urmă Constantinopolul "refugiul creştinilor, speranţa şi încântarea tuturor elenilor"".[52]

Bizantini (Βυζαντινοί)

În perioada căderii Romei, majoritatea orientalilor se considerau creştini, şi, mai mult decât înainte, se considerau romani. Deşi poate nu îşi apreciau mai mult conducătorii, grecii nu se mai puteau considera aflaţi sub stăpânire străină, din partea latinilor din Italia. Cuvântul elen însuşi ajunsese să însemne mai degrabă păgân decât o persoană de naţionalitate sau cultură greacă. În schimb, cuvântul care îi denumea pe greci a ajuns să fie roman, cu sensul actual al cuvântului bizantin.[53]

Denumirea "Imperiul Bizantin" a apărut în 1557, la aproximativ un secol de la căderea Constantinopolului, de istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în opera sa pentru a separa istoria Romei antice de acea a Greciei medievale în opera sa Corpus Historiae Byzantinae. Mai apoi, mai mulţi autori au adoptat terminologia sa, însă totuşi aceasta a rămas relativ necunoscută. Când interesul pentru această perioadă a crescut, istoricii englezi au preferat să folosească terminologia romană (în special Edward Gibbon); în timp ce istoricii francezi au preferat numele de grec.[54] Numele bizantin a reapărut la jumătatea secolulul al XIX-lea, şi de atunci s-a impus în istoriografie, chiar şi în Grecia, în ciuda obiecţiilor din partea lui Constantin Paparregopoulus (influentul omolog grec al lui Gibbon) după care numele corect era Imperiul Grec. Puţini istorici greci au adoptat această terminologie în acea perioadă, dar a câştigat adepţi în special în a doua jumătate a secolului XX.[55]

Continuitatea elenă şi conştiinţa bizantină

"Bizantinii" nu se auto-numeau doar Romioi pentru a-şi păstra atât cetăţenia romană cât şi vechea moştenire elenă. De fapt, majoritatea "bizantinilor" erau foarte conştienţi de continuitatea neîntreruptă cu grecii antici. Chiar dacă grecii antici nu erau creştini, "bizantinii" tot îi priveau ca pe strămoşii lor. Un înlocuitor des întâlnit pentru numele elen altul decât romios era graekos (Γραίκος). Acesta era adesea folosit de "bizantini" (împreună cu romios) pentru auto-identificare etnică.

Dovezile de folosire a numelui "graekos" au fost descoperite în lucrările lui Priscus, un istoric din secolul al V-lea d.Hr. Acesta a afirmat într-una din relatările sale că, aflat neoficial într-o ambasadă la curtea lui Attila, a întâlnit pe cineva îmbrăcat ca un scit însă care totuşi vorbea greaca. Întrebat unde a învăţat limba, acesta răspuns că era graekos prin naştere.

Mulţi alţi autori "bizantini" îi numesc pe locuitorii imperiului greci [graekoi] sau eleni, precum Constantin Porfirogenetul în secolul al X-lea. Relatările sale se referă la o revoltă a unui trib slav în provincia Patras din Peloponez. Constantin afirmă că slavii răsculaţi întâi au distrus locuinţele vecinilor lor, grecii (ton Graikon), şi apoi i-au atacat pelocuitorii oraşului Patras.

În general, continuitatea elenă antică a fost evidentă pe parcursul întregii istorii a Imperiului Roman de Răsărit. "Bizantinii" nu erau doar o populaţie creştin-ortodoxă care se auto-numeau "romani". Deşi foloseau acest nume în scopuri legale şi administrative, aveau alte denumiri pentru a se diferenţia din punct de vedere etnic. Pe scurt, locuitorii greci ai Imperiului Roman de Răsărit erau foarte conştienţi de moştenirea lor elenă, şi şi-au păstrat identitatea, adaptându-se în acelaşi timp la schimbările apărute în lume în acea perioadă.

Disputa între elen, roman, şi grec

După prăbuşirea Imperiului Bizantin şi în timpul ocupaţiei otomane, o luptă ideologică înverşunată s-a desfăşurat legată de cele trei nume naţionale rivale ale grecilor. Această luptă s-a potolit după Războiul grec de independenţă, şi s-a rezolvat definitiv în secolul XX după pierderea Asiei mici în faţa turcilor.

Lupta a reflectat punctele de vedere divergente între istoricii clasicişti şi medievalişti (katharevousa şi demotici) în încercarea lor de a defini naţiunea greacă, în absenţa Imperiului Bizantin care să încurajeze mişcarea. Numirea unei persoane de origine greacă elenă era bine stabilită încă de la sfârşitul evului mediu. Totuşi, pentru cea mai mare parte a populaţiei, în special cei din zonele rurale, departe de centrele urbane, percepţia dominantă era încă acea de romani/romios, descendenţi ai Imperiului Bizantin. Istoricul Rigas Feraios i-a chemat pe "bulgari şi arvaniţi, armeni şi romani" să se ridice sub arme împotriva otomanilor.[56] Generalul Makrygiannis îşi aminteşte de un prieten care îl întrebase: "Ce spui, romanul e departe? Trebuie să ne culcăm cu turcii şi să ne trezim cu romanii?"[57]

Grec (Γραικός) era cel mai nepopular dintre cele trei denumiri, însă totuşi a primit o atenţie disproporţionat de mare faţă de cât de folosit era. Adamantios Korais, un cunoscut clasicist grec, şi-a justificat alegera în 'Un dialog între doi greci: „Strămoşii noştri obişnuiau să-şi zică greci, însă apoi au adoptat numele de eleni după un grec care şi-a spus el însuşi elen. Unul dintre cele două de mai sus, prin urmare, este numele nostru adevărat. Am ales «Grecia» deoarece aşa ne numesc toate naţiunile dezvoltate ale Europei“.[58] Pentru Korais, elenii sunt locuitorii pre-creştini ai Greciei.

Absenţa unui stat bizantin a dus în timp la marginalizarea numelui roman şi a permis celui elen să reiasă la suprafaţă (Έλλην) ca numele naţional principal. Dionysius Pyrrus cere folosirea exclusivă a numelui elen în Cheiragogia sa : „Niciodată să nu doriţi să vă ziceţi romani, ci eleni, pentru că romanii din Roma antică au înrobit şi distrus Hellasul“.[59]După acceptarea numelui de către conducerea spirituală şi politică a ţării, s-a răspândit repede în rândurile populaţiei, în special în urma războiului grec de independenţă unde numeroşi conducători au diferenţiat romanii leneşi de elenii răsculaţi.[60] Generalul Theodoros Kolokotronis în special se adresa întotdeauna trupelor sale revoluţionare cu numele de eleni şi purta întotdeauna un coif în stilul Greciei antice.

Generalul Makrygiannis vorbeşte despre un preot care îşi făcea datoria în faţa "romanilor" (civili) însă în secret îi spiona pe "eleni" (combatanţi). „Roman“ a ajuns aproape să fie asociat cu pasivitatea şi sclavia, iar "elen" a readus amintirea gloriei antice şi a luptei pentru liberate. Istoricul din acea perioadă Ambrosius Phrantzes scrie că la predarea autorităţilor turceşti şi a coloniştilor de la Xylokastro în faţa armatei grecelti, strigătele lor de sfidare ar fi dus la masacrarea lor de către mulţimea furioasă: „Se adresau neimportanţilor eleni ca 'romani'. Era ca şi cum i-ar fi numit 'sclavi'! Elenii nesuportând să audă acest cuvânt, deoarece le amintea de situaţia lor şi de finalitatea tiraniei...“[61]

Cetăţenii noului stat independent au fost numiţi „eleni“, făcând legătura cu Grecia antică cât se poate de clară. Acest lucru, la rândul său, a dus la o fixare asupra antichităţii şi la o neglijare a altor perioade din istorie, în special a Imperiului Bizantin. Tendinţa clasicistă a fost repede contrabalansată de Marea idee greacă ce căuta recucerirea Constantinopolului şi restaurarea Imperiului Bizantin pentru toţi grecii. După cum a proclamat ministrul afacerilor externe în faţa Parlamentului în 1844, „Regatul Greciei nu e Grecia; este doar o mică parte a ei, o mică şi săracă parte a Greciei... Sunt două mari centre ale elenismului. Atena este capitala Regatului. Constantinopol este marea capitală, Oraşul, visul şi speranţa tuturor grecilor“.[62]

Referinţe

  1. ^ În afară de Catalogul navelor
  2. ^ Henry George Liddell, Robert Scott, 1940, A Greek-English Lexicon, ISBN 0198642261, versiunea online la Proiectul Perseus
  3. ^ Homer, "Iliada", cartea 2, 681-685
  4. ^ Antonis Hatzis, "Helle, Hellas, Hellene", pg.128-161, Atena, 1935
  5. ^ Claudius Ptolemeu, "Geographica", 3, 15
  6. ^ Aristotel, "Meteorologica, I, 352b"
  7. ^ Pausanias, "Descrierea Greciei", 10, 7, 3
  8. ^ Tucidide, "Istorii", I, 132
  9. ^ Spre exemplu, Regele Alcon şi Regele Tharypas din Mollosus, Alexandru I şi Archelaus din Macedonia
  10. ^ Tucidide, "Istoria", II, 68, 5 şi III, 97, 5
  11. ^ Tucidide, "Istoria", II, 68, 9 şi II, 80, 5 şi I, 47, 3
  12. ^ Tucidide, "Istoria", II, 80, 5
  13. ^ J. Juthner, "Eleni şi Barbari", Leipzig, 1928, pp.4
  14. ^ Polybius, "Istoria", 9, 38, 5; vezi şi Strabon, "Geographica", 7, 7, 4; vezi şi Herodot, "Istorii", cartea I, 56, cartea VI, 127 şi cartea VIII, 43
  15. ^ Herodot, "Istorii", cartea II, 158
  16. ^ Aristofan, "Păsările", 199
  17. ^ Aristofan, "Norii", 492
  18. ^ Dionysius din Halicarnas, "Arheologie romană", 1, 89, 4
  19. ^ Sfântul Pavel, "Epistolă către romani", 1, 14
  20. ^ Euripide, "Ifigenia la Aulis", 1400
  21. ^ Aristotel, "Republica", I, 5
  22. ^ Isocrate, "Panegyricus", 50
  23. ^ Homer, "Iliada", II, 498
  24. ^ Pausanias, "Boeotice şi Phocaeice, cartea 5, pp. 136
  25. ^ Aristotel, "Meteorologica, I, 352a"
  26. ^ Sfântul Pavel, Faptele Apostolilor, 13, 48 & 15, 3 & 7, 12
  27. ^ Noul Testament, Evanghelia după Marcu, 7, 26
  28. ^ Aristides, Apologia
  29. ^ Clement din Alexandria, Miscelanii, 6, 5, 41
  30. ^ Papa Grigore, Împotriva lui Iulian, 1, 88
  31. ^ Dicţionarul Suda, v. τ (t)
  32. ^ Socrate, "Istorie ecleziastică", 7, 14
  33. ^ Procopius, Războiul gotic, 3, 1 & Războiul vandalic, 1, 21
  34. ^ Lambru, Palaeologeia şi Peloponnesiaka, 3, 152
  35. ^ Papa Inocenţiu, Decretalium, Romanourm imperium in persona magnifici Caroli a Grecis transtuli in Germanos.
  36. ^ Epistola 86, of year 865, PL 119, 926
  37. ^ Liutprand, Antapodosis
  38. ^ Romanus al III-lea, "Către însuşi fiul lui Romanus", p.49
  39. ^ Ana Comnena, "Alexiada", prolog 1
  40. ^ Ana Comnena, "Alexiada", 15, 7
  41. ^ Espugnazione di Thessalonica, pp.32, Palermo 1961
  42. ^ Nicetas Choniates, "Distrugerea Constantinopolului", 9 ’¦Å, Bonn, pp.806
  43. ^ Nicephorus Blemmydes, "Povestirea perţială", 1, 4
  44. ^ Teodor Alanias, "PG 140, 414"
  45. ^ Ioan Vatatzes, "Scrisori nepublicate ale împăratului Ioan Vatatzes", Atena I, pp.369 - 378, (1872)
  46. ^ Teodor Lascaris, "Teologie creştină", 7,7 & 8
  47. ^ Nicephorus Gregoras, "Istorie romană"
  48. ^ Ioan Catacuzenus, "Istoria", 4, 14
  49. ^ Texte asemnănătoare au fost compuse de scribii regilor din nord, dpre exemplu ai Rusiei, Poloniei, Lituaniei...
  50. ^ Gheorghe Gemistus Plethon, "Paleologeia şi Peloponessiaka", pp.247
  51. ^ Laonicus Chalcondyles, "Istorii I", 6 ’¦Å’¦Å
  52. ^ George Phrantzes, "Istorii", 3,6
  53. ^ Warren Treadgold, "Istoria statului şi societăţii bizantine", pp.136, 1997, Stanford
  54. ^ Edward Gibbon "Decline and Fall of the Roman Empire", Alexandre Rambeau, "L'empire Grecque au X'siecle"
  55. ^ Ρωμαίος (roman) a rămas un nume foarte popular pentru grec în Grecia chiar şi după înfiinţarea statului grec modern în 1829. Argyris Eftaliotis, a publicat seria sa legată de Istoria Greciei în 1901 sub titlul de "Istoria Romanităţii", reflectând cât de înrădăcinată era moştenirea romană între greci, chiar şi în secolul XX.
  56. ^ Rigas Feraios, "Thurius", rândul 45
  57. ^ Strategus Makrygiannis, „Memorii“, cartea 1, pp.117, Atena, 1849
  58. ^ Adamantios Korais, „Dialog între doi greci“, pp.37, Veneţia, 1805
  59. ^ Dionysius Pyrrhus, „Cheiragogia“, Veneţia, 1810
  60. ^ Ioannis Kakrides, „Grecia antică şi grecii de la 1821“, Salonic, 1956
  61. ^ Ambrosius Phrantzes, „Istorie a unei Grecii reînviate“, pp.398, Atena, 1839
  62. ^ Markezines, „Istoria politică a Greciei moderne“, cartea A, pp.208, Atena

Bibliografie

  • en John Romanides, Romanity, Romania, Rum, Salonic, 1974
  • en Steven Runciman, Byzantine and Hellene in the 14th century
  • el Panagiotis Christou, Aventurile numelor naţionale ale grecilor, Salonic, 1964
  • el Antonios Hatzis, Elle, Hellas, Hellene, Athens, 1935-1936
  • de J. Juthner, Hellenen und Barbaren, Leipzig, 1923
  • el Basso Mustakidou, Cuvintele elen, grec, roman, bizantin, otoman, turc, Tybigge, 1920
  • el Ioannis Kakrides, Grecii antici şi grecii din 1821, Athena, 1956
  • fr A. Rambeau, L'Empire grec au Xe siecle

Legături externe