Gustav Mahler

Gustav Mahler
Gustav Mahler 1909 2.jpg
Date personale
Nume la naștereGustav Mahler
Născut7 iulie 1860,
Flag of the Habsburg Monarchy.svgKalischt, Boemia, Imperiul Austriac,
astăzi Kaliště, Republica Cehă
Kaliště[*], Regatul Boemiei, Imperiul Austriac Modificați la Wikidata
Decedat18 mai 1911 (50 de ani),
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svgViena, Austro-Ungaria
Viena, Austro-Ungaria[1][2] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatGrinzinger Friedhof[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale[*] (Endocardita) Modificați la Wikidata
PărințiBernhard Mahler[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuAlma Mahler-Werfel () Modificați la Wikidata
CopiiAnna Mahler Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac
Flag of Austria-Hungary (1869-1918).svg Austro-Ungaria Modificați la Wikidata
Etnieevrei Modificați la Wikidata
OcupațieCompozitor, dirijor, director de operă
Activitate
StudiiUniversitatea din Viena, University of Music and Performing Arts Vienna[*]  Modificați la Wikidata
Instrument(e)Pian
Semnătură
Mahler-signature.svg
Prezență online

Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava) unde Mahler a crescut.

Ca și compozitor stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei în timpul Germaniei Naziste. După 1945 muzica sa a fost redescoperită iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate ce se menține și astăzi.

Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878 a avut o succesiune de posturi de dirijor care i-au mărit reputația în rândul operelor europene, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena Mahler - care s-a convertit de la iudaism la catolicism pentru a-și asigura postul - a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special a operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.

Opera lui Mahler este relativ redusă cantitativ deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară ale operelor pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

Biografie

Tinerețea

Familia

Gustav Mahler copil

Familia Mahler provenea din partea estică a Boemiei și era de condiții umile; bunica lui Mahler a fost vânzătoare ambulantă.[3] La acea vreme Boemia făcea parte din Imperiul Austriac; familia Mahler provenea dintr-o minoritate boemă vorbitoare de limbă germană și erau evrei. Din cauza acestor condiții viitorul compozitor a dezvoltat devreme un sentiment de exil, "întotdeauna un intrus, niciodată binevenit".[4]

Bernhard Mahler, tatăl compozitorului, a urcat în rangurile micii burghezii devenind vizitiu și apoi hangiu.[5] A cumpărat o casă modestă în satul Kalischt (Kaliště), situat la jumătatea distanței dintre Praga și Brno, în ceea ce astăzi este zona centrală a Republicii Cehe. Soția lui Bernhard, Marie, a dat naștere primului din cei 14 copii ai cuplului, un băiat Isidor, care a murit în copilărie. Doi ani mai târziu, pe 7 iulie 1860 s-a născut al doilea copil, Gustav.[6]

Copilăria

Jihlava (Iglau), unde Mahler a crescut

În decembrie 1860 Bernhard Mahler, împreună cu Marie și Gustav s-au mutat în orașul Iglau (Jihlava)[6] situat la 25 km sud-est de Kalischt unde a construit o berărie și o tavernă.[7] Familia s-a dezvoltat repede dar din cei 12 copii născuți în Iglau doar șase au supraviețuit copilăriei.[6] La acea vreme Iglau era un oraș comercial înfloritor cu o populație de 20.000 de locuitori unde Gustav a făcut cunoștință cu muzica prin intermediul melodiilor stradale, de dans și folclorice precum și prin marșurile trupei militare locale.[8] Toate aceste elemente vor contribui ulterior vocabularului său artistic matur.[5]

Când avea patru ani Mahler a descoperit pianul bunicilor săi și s-a atașat imediat de el.[9] Și-a dezvoltat aptitudinile de interpretare suficient de bine cât să fie considerat un copil-minune local și a dat primul său spectacol public la teatrul din oraș când avea zece ani.[5][7] Deși Mahler adora să compună muzică rapoartele școlare ale gimnaziului din Iglau indică un copil neatent și nedemn pentru munca în mediul academic.[9] În 1871, în speranța de a îmbunătăți rezultatele fiului său, Bernhard l-a trimis pe Gustav la școală în Praga dar nu era fericit acolo și a revenit repede înapoi în Iglau.[7] În 1874 a suferit o puternică pierdere personală când fratele său mai mic, Ernst, a murit după o lungă perioadă de boală. Mahler a căutat să își transmită sentimentele prin muzică: cu ajutorul unui prieten, Josef Steiner, a început să lucreze la o operă, Herzog Ernst von Schwaben (Ducele Ernst al Suabiei), în memoria fratelui său. Atât libretul cât și muzica au fost pierdute.[9]

Anii de studenție

Bernhard Mahler a sprijinit ambițiile fiului său pentru o carieră muzicală și a fost de acord ca băiatul să încerce pentru un loc la Conservatorul din Viena.[10] Tânărul Mahler a fost audiat de renumitul pianist Julius Epstein și a fost acceptat pentru anul universitar 1875-1876.[7] A înregistrat progrese însemnate în studiul pianului sub Epstein și a câștigat premii la sfârșitul fiecăruia din primii doi ani. În ultimul an, 1877-1878, s-a concentrat pe compoziție și armonie sub îndrumarea lui Robert Fuchs și Franz Krenn.[11][12] Puține dintre compozițiile lui Mahler din perioada studenției au supraviețuit; majoritatea erau abandonate când devenea nemulțumit de ele. A distrus o parte simfonică pregătită pentru o competiție de la sfârșitul semestrului după ce a fost respinsă cu dispreț de directorul autocratic Joseph Hellmesberger pe motivele erorilor de copiere.[13] Este posibil ca Mahler să fi avut primele experiențe ca dirijor împreună cu orchestra studenților Conservatorului la repetiții și interpretări deși se pare că principalul său rol în această orchestră era acela de percuționist.[14]

În perioada studenţiei Mahler a fost puternic influenţat de muzica lui Richard Wagner iar ulterior va deveni unul din principalii dirijori ai operelor lui Wagner

Unul dintre colegii lui Mahler de la Conservator a fost viitorul compozitor de melodii Hugo Wolf cu care a format o strânsă relație de prietenie. Wolf nu a fost capabil să se adapteze la cerințele stricte ale Conservatorului și a fost exmatriculat. Mahler, deși uneori era rebel, a evitat aceeași soartă scriind o scrisoare lui Hellmesberger în care își cerea iertare.[13] Asista la conferințele ocazionale ale lui Anton Bruckner și, deși nu a fost niciodată elevul său, a fost influențat de el. Pe 16 decembrie 1877 a asistat la premiera dezastruoasă a Simfoniei nr. 3 a lui Bruckner în care compozitorul a fost huiduit și cea mai mare parte a audienței a plecat în timpul spectacolului. Mahler împreună cu alți colegi a realizat o versiune pentru pian a simfoniei pe care i-a prezentat-o lui Bruckner.[14] Împreună cu mulți alți studenți la muzică ai generației sale Mahler a fost vrăjit de Richard Wagner deși el era mai mult interesat de muzica lui Wagner decât de punerea pe scenă. Nu se știe dacă Mahler a asistat la vreo operă a lui Wagner în perioada studenției.[15]

Mahler a părăsit Conservatorul în 1878 cu o diplomă dar fără prestigioasa medalie de argint acordată pentru realizări excepționale.[16] S-a înscris apoi la Universitatea din Viena și a urmat cursuri ce reflectau atracția sa crescândă pentru literatură și filozofie.[7] După ce a părăsit Universitatea în 1879 Mahler a câștigat niște bani ca profesor de pian, a continuat să compună iar în 1880 a terminat cantata dramatică Das klagende Lied ("Melodia de lamentare"). Aceasta, prima sa compoziție importantă, reflectă influențele lui Wagner și Bruckner dar include multe elemente muzicale pe care muzicologul Deryck Cooke le descrie ca fiind "Mahler pur".[17] Prima interpretare a fost amânată până în 1901 când a fost prezentată într-o variantă revizuită și scurtată.[18]

Mahler a dezvoltat un interes pentru filozofia germană și, prin intermediul prietenului său Siegried Lipiner, a făcut cunoștință cu lucrările lui Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, Gustav Theodor Fechner și Hermann Lotze. Acești gânditori au continuat să îl influențeze pe Mahler și muzica sa la mult timp după ce s-a încheiat perioada studenției.[19]

1880-1888: Începutul carierei de dirijor

Primele posturi

În vara anului 1880 Mahler a primit primul său post profesional de dirijor într-un mic teatru de lemn din stațiunea Bad Hall, la sud de Linz, unde repertoriul era format exclusiv din operete.[16] Aceasta era, după spusele lui Carr, "o slujbă nesemnificativă" pe care Mahler a acceptat-o doar după ce Julius Epstein i-a spus că doar așa va putea urca pe treptele carierei de dirijor.[19] În 1881 s-a angajat la teatrul Landestheater din Laibach (astăzi Ljubljana, Slovenia) unde o companie mică dar abilă era pregătită să abordeze lucrări mai ambițioase. Aici Mahler a dirijat prima sa operă, Traviata de Giuseppe Verdi.[20] După ce și-a încheiat angajamentul de șase luni din Laibach Mahler s-a întors la Viena unde a lucrat cu jumătate de normă ca maestru de cor la teatrul Carltheater.[21]

În ianuarie 1883 Mahler a devenit dirijorul unui teatru dărăpănat din Olmütz (astăzi Olomouc).[20] Mai târziu a scris: "Din momentul în care am trecut pragul teatrului din Olmütz m-am simțit precum cel care așteaptă mânia lui Dumnezeu".[22] În ciuda relațiilor slabe cu orchestra, Mahler a prezentat teatrului cinci opere noi, inclusiv Carmen de Georges Bizet și a câștigat simpatia presei care inițial îi era ostilă.[22] După o săptămână de probe la Teatrul Regal din Kassel Mahler a devenit "Directorul Coral și Muzical" al teatrului în august 1883.[21] Acest post ascundea faptul că Mahler era subordonat Kappelmeister-ului teatrului, Wilhelm Treiber, căruia nu îi plăcea de Mahler și era pregătit să îi facă viața mizerabilă.[23] În ciuda atmosferei neplăcute din Kassel Mahler a înregistrat câteva succese. A dirijat o interpretare a operei sale preferate, Der Freischütz de Carl Maria von Weber[24] și, pe 23 iunie 1884, a dirijat muzica proprie inspirată după piesa de teatru a lui Joseph Victor von Scheffel, Der Trompeter von Säkkingen ("Trompetistul din Säkkingen"), prima interpretare publică profesională a unei lucrări de Mahler. O poveste de dragoste arzătoare dar ulterior eșuată cu soprana Johanna Richter l-a inspirat pe Mahler să scrie o serie de poeme de dragoste ce vor deveni textul ciclului de melodii Lieder eines fahrenden Gesellen ("Melodiile unui drumeț").[23]

În ianuarie 1884 distinsul dirijor Hans von Bülow a adus Orchestra Curții din Meiningen în Kassel și a dat două concerte. În speranța de a scăpa de postul de la teatru Mahler a încercat să devină asistentul permanent al lui Bülow însă fără succes. Totuși, în anul următor eforturile sale pentru a găsi un nou post au condus la obținerea unui contract pe șase ani cu Opera din Leipzig care să înceapă în 1886. Nedorind să mai stea în Kassel încă un an Mahler a demisionat în iulie 1885 și prin noroc a reușit să obțină un post temporar ca dirijor asistent al Neues Deutsches Theater (Noul Teatru German) din Praga.[25]

Praga și Leipzig

Casa lui Mahler din Leipzig în care a compus prima sa simfonie

La Praga Mahler a avut de la început succes prezentând opere de Wagner și Mozart, compozitori cu care va fi asociat pentru restul carierei sale[26][24], dar stilul său dirijoral individualist și tot mai autocratic a dus la tensiuni și răcirea relațiilor cu dirijorul mult mai experimentat Ludwig Slansky.[26] În aprilie 1886 Mahler a părăsit Praga pentru a-și prelua postul de la Neues Stadttheater din Leipzig unde rivalitatea cu colegul mai în vârstă Arthur Nikisch a început imediat. Aceste neînțelegeri erau în primul rând legate de cum cei doi își vor împărți sarcinile de dirijori pentru noua producție a teatrului pentru ciclul Inelul Nibelungilor. Boala lui Nikisch din ianuarie 1887 a însemnat ca Mahler să preia conducerea întregului ciclu și a înregistrat un răsunător succes public. Asta nu i-a asigurat popularitatea în rândul orchestrei care era nemulțumită de maniera sa dictatorială și programele grele de repetiții.[26][27]

În Leipzig Mahler s-a împrietenit cu Carl von Weber, nepotul compozitorului, și a fost de acord să pregătească o versiune pentru interpretare a operei neterminate a lui Carl Maria von Weber, Die drei Pintos. Mahler a transcris și orchestrat schițele muzicale existente, a folosit părți din alte lucrări ale lui Weber și a adăugat câteva compoziții proprii.[28] Premiera de la Stadttheater din ianuarie 1888 a fost o ocazie importantă la care Ceaikovski a fost prezent[26] împreună cu directorii altor opere. Lucrarea a fost bine primită iar succesul ei i-a mărit profilul public al lui Mahler și i-a adus recompense financiare.[28] Implicarea sa în familia von Weber s-a complicat prin atașamentul romantic dintre Mahler și Marion von Weber, soția lui Carl, relație care ulterior nu a avut niciun rezultat. În această perioadă Mahler a descoperit colecția de poeme folclorice germane Des Knaben Wunderhorn ("Cornul magic al tineretului") care îi va domina activitatea compozițională pentru următorii 12 ani.[26]

În mai 1888 noua securitate financiară a lui Mahler i-a permis să renunțe la postul din Leipzig după o dispută cu administratorul de scenă al teatrului.[29] Fără post Mahler s-a întors la Praga pentru a lucra la o relansare a operei Die drei Pintos și o producție a operei Die Barbier von Bagdad ("Bărbierul din Bagdad") de Peter Cornelius. Șederea lui Mahler a fost scurtă fiind concediat după un acces de furie în timpul repetițiilor. Totuși, prin eforturile unui vechi prieten din Viena, Guido Adler, numele lui Mahler a fost propus pentru un potențial post de director al Operei Regale din Budapesta. A fost intervievat, a făcut o impresie bună și i s-a oferit postul în octombrie 1888.[30]

Compozitor ucenic

Gustav Mahler în 1892

În primii ani ai carierei de dirijor a lui Mahler compoziția era o activitate din timpul liber. Între posturile din Laibach și Olmütz a lucrat la transpunerea pe muzică a unor versuri de Richard Leander și Tirso de Molina, mai târziu strânse în primul volum al colecției Lieder und Gesänge ("Melodii și cântări").[31] Primul ciclu orchestral de melodii al lui Mahler, Lieder eines fahrenden Gesellen, compus în Kassel, este bazat pe versuri proprii deși primul poem, "Wenn mein Schatz Hochzeit macht" ("Când dragostea mea devine mireasă"), urmează îndeaproape textul unui poem Wunderhorn. A doua și a patra melodie din ciclu a fost inclusă în prima simfonie, pe care Mahler a finalizat-o în 1888, la apogeul relației sale cu Marion von Weber, lucrare inițial compusă ca un poem simfonic în cinci părți cu un program descriptiv. Una din aceste părți, "Blumine", ulterior eliminată, este bazată pe un pasaj din lucrarea Der Trompeter von Säkkingen.[26][28] După ce a finalizat poemul simfonic Mahler a compus Totenfeier, un marș funebru de 20 de minute care mai târziu va deveni prima parte a Simfoniei nr. 2.[32]

Au existat speculații frecvente cu privire la lucrările lui Mahler din tinerețe distruse sau pierdute.[33] Dirijorul olandez Willem Mengelberg credea ca prima simfonie este prea matură pentru o primă lucrare simfonică și trebuie să fi avut predecesori. În 1938 Mengelberg a dezvăluit existența așa numitei "Arhive din Dresda", o serie de manuscrise aflate în posesia văduvei Marion von Weber.[34] Arhiva a fost aproape cu siguranță distrusă în Bombardarea Dresdei în al Doilea Război Mondial din 1945.[28] Conform istoricului lui Mahler, Donald Mitchell, "rămâne o puternică posibilitate că manuscrise importante, cum ar fi prime simfonii sau părți din prime simfonii, puteau fi găsite în Dresda.[34]

1888-1897: Budapesta și Hamburg

Opera Regală din Budapesta

Opera Regală din Budapesta în perioada în care Mahler a fost director (1888-1891)

La sosirea în Budapesta în octombrie 1888 Mahler s-a întâlnit cu un conflict cultural între naționaliștii maghiari conservatori care favorizau politica de maghiarizare și progresiștii care doreau continuarea dezvoltării tradiției culturale austro-germane. Opera era dominată de un comitet conservator condus de directorul muzical Sándor Erkel care menținea un repertoriu limitat de opere folclorice și culturale. La momentul la care Mahler a preluat postul tabără progresistă a câștigat teren prin numirea liberalului Ferenc von Beniczky ca administrator.[35] Conștient de această situație delicată Mahler s-a mișcat cu grijă și și-a amânat prima apariție la pupitrul dirijoral până în ianuarie 1889 când a dirijat versiunile în limba maghiară a operelor Aurul Rinului și Walkiria de Wagner primind aclamații din partea publicului.[36] În căutare de opere non-germane pentru a lărgi repertoriul Mahler a vizitat Italia unde printre altele a descoperit cea mai recentă senzație a lui Pietro Mascagni, Cavalleria rusticana.[35]

În februarie 1889 a decedat Bernhard Mahler, tatăl compozitorului, iar un an mai târziu au murit sora mai mică a lui Mahler, Leopoldine, și mama sa.[35] Mahler însuși suferea de probleme de sănătate prin atacuri de hemoroizi, migrenă și faringită streptococică.[37] După aceste probleme familiale și de sănătate a urmat premiera dezamăgitoare a primei sale simfonii la Budapesta pe 21 noiembrie 1889. Recenzia lui August Beer din ziar indică faptul că entuziasmul arâtat după primele părți a degenerat în "opoziții audibile" după final.[38] Mahler a fost dezamăgit de comentariul fostului său coleg de la Conservatorul din Viena, Viktor von Herzfeld, care a remarcat faptul că Mahler, ca mulți alți dirijori înaintea sa, a demonstrat că nu este compozitor.[35][39]

Mutarea Ungariei la stânga politică în 1891 a avut efecte și asupra operei când Beniczky a fost înlocuit ca administrator cu Géza Zichy, un aristocrat conservator determinat să preia controlul artistic asupra lui Mahler.[35] Mahler a început să poarte negocieri cu Opera de Stat din Hamburg în mai 1891 și, după ce a acceptat un contract, a demisionat din postul deținut la Budapesta.[40] Ultimul său triumf de la Budapesta a fost interpretarea operei Don Giovanni de Mozart care i-a adus laude din partea lui Johannes Brahms, prezent la spectacol.[41]

Opera de Stat din Hamburg

Opera de Stat din Hamburg în 1890 unde Mahler a servit ca director muzical între 1891 şi 1897
Coliba compoziţională a lui Mahler din Steinbach

Postul lui Mahler din Hamburg era acela de dirijor șef aflat în subordinea directorului Bernhard Pohl (cunoscut sub numele de Pollini) care deținea controlul artistic. Pollini era pregătit să îi ofere lui Mahler libertate considerabilă dacă dirijorul poate oferi atât succes comercial cât și artistic. Mahler a realizat acest obiectiv în primul său sezon când a dirijat opera Tristan și Isolda de Wagner pentru prima dată și a primit laude pentru interpretările operelor Tannhäuser și Siegfried ale aceluiași compozitor.[42] Un alt triumf a fost premiera germană a operei lui Ceaikovski, Evgheni Oneghin, în prezența compozitorului care a numit stilul dirijoral al lui Mahler "uluitor".[43] Programele foarte încărcate pentru repetiții ale lui Mahler a dus la răcirea relațiilor cu orchestra și cu soliștii în care, conform lui Peter Franklin, dirijorul "inspira ură și respect aproape în egală măsură".[42] Totuși, a reușit să găsească sprijin din partea lui Hans von Bülow care se afla în Hamburg în calitate de director al concertelor. Bülow, care l-a respins cu dispreț pe Mahler în Kassel, a ajuns să admire stilul dirijoral al lui Mahler și, la moartea lui Bülow în 1894 Mahler a preluat conducerea asupra concertelor.[36]

În vara anului 1892 Mahler a luat cântăreții de la Hamburg la Londra pentru a participa la un sezon de șase săptămâni de operă germană - singura sa vizită în Marea Britanie.[44] Mahler va refuza ulterior asemenea invitații deoarece era nerăbdător să rezerve verile pentru compoziție.[36] În 1893 a achiziționat un refugiu în Steinbach, pe malul lacului Attersee în partea de nord-vest a Austriei și a stabilit un model ce va fi aplicat pentru tot restul vieții sale; astfel verile vor fi dedicate compoziției la Steinbach sau la refugiile sale ulterioare. Acum aflat puternic sub influența colecției de poeme folclorice Wunderhorn Mahler a compus la Steinbach Simfoniile nr. 2 și nr. 3.[42]

Interpretările lucrărilor lui Mahler erau încă destul de rare. Pe 27 octombrie 1893, la sala de concerte Ludwig Konzerthaus din Hamburg, Mahler a dirijat o versiune revizuită a primei sale simfonii. Încă în forma originală de cinci părți a fost prezentată ca un Tondichtung (poem simfonic) și sub numele descriptiv de "Titanul".[42][45] Mahler a obținut primul său succes în calitate de compozitor când a doua simfonie a fost bine primită după premiera de la Berlin, pe 13 decembrie 1895, sub bagheta compozitorului.[46] În același an viața privată a lui Mahler a fost deranjată de sinuciderea fratelui său mai mic, Otto.[47]

La Opera din Hamburg Mahler a introdus numeroase opere noi: Falstaff de Verdi, Hänsel și Gretel de Engelbert Humperdinck și lucrări de Smetana.[36] Totuși a fost forțat să demisioneze din funcția deținută pentru concerte după rezultate financiare slabe și o interpretare slab primită a unei versiuni modificate a Simfoniei nr. 9 de Beethoven.[42] Mahler a spus clar că obiectivul său suprem este postul la Viena și începând cu anul 1895 a făcut aranjamente împreună cu anumiți prieteni influenți pentru a primi postul de director al Operei de Stat din Viena.[48] A depășit bariera ce exista în fața numirii unui evreu în acest post convertindu-se la romano-catolicism în februarie 1897.[49] În ciuda acestui eveniment convertirea lui Mahler nu a fost sinceră și a fost descris ca fiind un agnostic toată viața. Două luni mai târziu Mahler a primit postul la Opera din Viena, inițial de dirijor cu titlul de Kapellmeister.[50]

1897-1907: Viena

Directorul Operei de Stat

Opera de Stat din Viena în perioada directoratului lui Mahler
Gustav Mahler în 1898, la un an după ce a obţinut postul de director al Operei din Viena
Caricatură din 1901 a stilului dirijoral al lui Mahler, publicată în revista Fliegende Blätter

În timp ce aștepta confirmarea împăratului pentru directorat Mahler a servit ca dirijor rezident împreună cu Joseph Hellmesberger Jr (fiul fostului director al Conservatorului) și Hans Richter, un dirijor de renume mondial al operelor lui Wagner și dirijorului ciclului original Inelul Nibelungilor la Bayreuth în 1876.[51] Directorul Wilhelm Jahn nu l-a consultat pe Richter în legătura cu numirea lui Mahler; Mahler, conștient de această situație, i-a scris o scrisoare lui Richter își manifesta admirația pentru el. Cei doi rareori cădeau la înțelegere și țineau private diferențele între ei.[52]

Viena, capitala Imperiului Habsburgic, a ales recent un primar conservator și antisemit, Karl Lueger, care a proclamat "Eu singur decid cine este evreu și cine nu".[53] Într-o asemenea politică nestatornică Mahler avea nevoie de o demonstrație a calificărilor sale germane. A realizat prima dată acest lucru în mai 1897 când a dirijat o interpretare mult lăudată a operei lui Wagner Lohengrin și Flautul fermecat de Mozart.[54] La puțin timp după triumful înregistrat de Flautul fermecat Mahler a fost nevoit să lipsescă câteva săptămâni pe motiv de boală.[55] La începutul lunii august s-a întors la Viena pentru a pregăti prima interpretare întreagă a ciclului Inelul Nibelungilor din Viena. Aceste interpretări au avut loc între 24 și 27 august, atrăgând un important succes public și critic.[56]

Pe 8 octombrie Mahler a fost numit oficial succesorul lui Jahn ca director al Operei.[57] Prima producție în calitate de director a fost opera cehă naționalistă Dalibor a lui Smetana, cu un final modificat ce îl ținea pe eroul Dalibor în viață. Producția a cauzat furie în rândul naționaliștilor vienezi-germani care l-au acuzat pe Mahler că "fraternizează cu națiunea cehă inferioară și anti-dinastică".[58] În perioada directoratului lui Mahler au fost prezentate 33 de opere noi.[59] Totuși, o propunere de punere pe scenă a operei controversate Salomeea de Richard Strauss a fost respinsă de cenzura vieneză.[60]

Placă pe apartamentul lui Mahler din Viena. "Gustav Mahler a trăit şi compus în această casă din 1898 până în 1909

La începutul anului 1902 Mahler la cunoscut pe Alfred Roller, un artist și designer asociat cu mișcarea Secesiunii vieneze. Un an mai târziu Mahler l-a numit designer de scenă șef al Operei unde debutul lui Roller a fost pentru opera Tristan și Isolda.[61] Colaborarea dintre Mahler și Roller a creat peste 20 de producții celebrate precum Fidelio de Beethoven, Iphigénie en Aulide de Gluck și Nunta lui Figaro de Mozart.[59][62] În producția Figaro Mahler a ofensat câțiva puriști compunând și adăugând o scurtă scenă recitativă la sfârșitul Actului III.[63]

În ciuda numeroaselor triumfuri anii lui Mahler în Viena erau rareori liniștiți; certurile cu soliștii și administrația a continuat pe tot parcursul directoratului său. Deși metodele lui Mahler au îmbunătățit standardele, stilul său dirijoral actoricesc și dictatorial era luat în nume de rău atât de membrii orchestrei cât și de soliști.[64] Elementele societății antisemite din Viena, care s-au opus de la început numirii lui Mahler, au continuat să îl atace neîncetat iar în 1907 au lansat o campanie în presă ca să-l înlăture.[65] La începutul anului 1907 a început negocierile cu Heinrich Conried, directorul Operei Metropolitane din New York iar în iunie a semnat un contract foarte avantajos pentru patru sezoane ca dirijor.[65] La sfârșitul verii și-a înaintat demisia din funcția de director al Operei din Viena iar pe 15 octombrie a dirijat al 648-lea și ultimul său spectacol, Fidelio. În cei zece ani petrecuți la Viena Mahler a fost frecvent victima atacurilor presei antisemite care în cele din urmă au dus la luarea deciziei sale de înaintare a demisiei. În acești zece ani Mahler a adus viață nouă operei și a șters datoriile[66] dar a câștigat puțini prieteni - se spune că își trata muzicienii așa cum un îmblânzitor de lei își trata animalele.[67] După ce a dirijat orchestra Operei într-un concert de adio cu Simfonia nr. 2 a sa pe 24 noiembrie, Mahler a părăsit Viena și a pornit spre New York la începutul lunii decembrie.[68][69]

Concertele filarmonice

Când Richter a demisionat din fruntea Filarmonicii din Viena în septembrie 1898 comitetul l-a ales în unanimitate pe Mahler ca succesor.[70] Numirea nu a fost universal bine primită; presa antisemită se întreba dacă Mahler, ca non-german, este capabil să apere muzica germană.[71] Numărul spectatorilor a crescut în timpul primului sezon al lui Mahler dar membrii orchestrei erau nemulțumiți de obiceiul lui Mahler de a modifica capodopere consacrate și cererea pentru repetiții suplimentare pentru lucrări pe care le știau foarte bine.[54] O încercare a orchestrei de a-l repune pe Richter director în 1899 a eșuat deoarece Richter nu era interesat. Poziția lui Mahler a fost slăbită în 1900 când a luat orchestra la Paris pentru a interpreta la Expoziția Universală de la Paris. Audiența concertelor de la Paris a fost mică iar concertele au înregistrat pierderi financiare.[72][73] În aprilie 1901, din cauza recidivării problemelor de sănătate și a plângerilor din partea orchestrei, Mahler a renunțat la postul său din cadrul Filarmonicii.[62] În cele trei sezoane ale sale Mahler a dirijat în jur de 80 de lucrări diferite, inclusiv lucrări ale unor compozitori mai puțin cunoscuți precum Hermann Goetz, Wilhelm Kienzl și italianul Lorenzo Perosi.[72]

Compozitor matur

A doua colibă compoziţională a lui Mahler, de la Maiernigg

Cele două poziții ale lui Mahler din Viena i-au consumat toată energia și tot timpul dar în 1899 a revenit la compoziție. Următorii ani ai lui Mahler de la Viena au fost foarte prolifici. A început să lucreze la Simfonia nr. 4 pe care a terminat-o în 1900.[74] În această perioadă a abandonat coliba compozițională de la Steinbach și a achiziționat alta, la Maiernigg, pe malurile lacului Wörthersee din Carintia, unde mai târziu a construit o vilă.[75] În această nouă locație Mahler s-a îmbarcat în ceea ce este considerată perioada compozițională "de mijloc" sau post-Wunderhorn.[76] Între 1901 și 1904 a compus zece montări pe muzică ale unor poeme de Friedrich Rückert dintre care cinci au format Rückert-Lieder.[77] Celelalte cinci au format ciclul de melodii Kindertotenlieder ("Melodii la moartea copiilor"). Trilogia de simfonii orchestrale (numerele 5, 6 și 7) a fost compusă la Maiernigg între 1901 și 1905 iar Simfonia nr. 8 a fost compusă tot acolo în 1906, în opt săptămâni de activitate furioasă.[62][78]

În aceeași perioadă lucrările lui Mahler au început să fie interpretate tot mai frecvent. În aprilie 1899 a dirijat premiera vieneză a Simfoniei nr. 2, pe 17 februarie a avut loc prima interpretare a lucrării Das klagende Lied într-o revizuită de două părți. Mai târziu în acel an, în noiembrie, Mahler a dirijat premiera Simfoniei nr. 4. În München, la festivalul Allgemeiner Deutscher Musikverein, a avut loc prima interpretare completă a Simfoniei nr. 3 pe 9 iunie 1902. În 1904 a avut loc premiera Simfoniei nr. 5 în Cologne iar în 1906 a avut loc premiera Simfoniei nr. 6 la Essen. Patru dintre Rückert Lieder și Kindertotenlieder au avut premiera la Viena pe 29 ianuarie 1905.[54][62]

Căsătoria, familia și tragedia

Alma Schindler, care s-a căsătorit cu Mahler în 1902 (fotografie din 1899)

În timpul celui de-al doilea sezon al său la Viena Mahler a achiziționat un apartament modern pe Auenbruggerstrasse și a construit o vilă de vară pe terenul pe care l-a achiziționat, lângă noul său studio de compoziție la Maiernigg.[54] În noiembrie 1901 a cunoscut-o pe Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll, la o întrunire socială ce l-a inclus și pe directorul de teatru Max Burckhard.[79] Inițial Alma nu era doritoare să-l cunoască pe Mahler din cauza "scandalurilor despre el și fiecare tânără ce aspira să cânte la operă".[80] Cei doi s-au angajat într-o neînțelegere energică despre un balet de Alexander von Zemlinsky (Alma era una din elevele lui Zemlinsky) dar ea a fost de acord ca cei doi să se întâlnească a doua zi la Operă.[79] Această întâlnire a condus la o curtare rapidă iar Mahler și Alma s-au căsătorit într-o ceremonie privată pe 9 martie 1902. La acel moment Alma era însărcinată cu primul lor copil[81], o fiică Maria Anna, care s-a născut pe 3 noiembrie 1902. A doua fiică, Anna, s-a născut în 1904.[62]

Prietenii cuplului au fost surprinși de căsătorie și erau dubioși cu privire la înțelepciunea sa. Burckhard îl numea pe Mahler "acel evreu rahitic și degenerat", nedemn de o asemenea fată frumoasă de familie bună.[82] Pe de altă parte, familia lui Mahler o considerau pe Alma ca fiind cochetă, nedemnă de încredere și prea preocupată să vadă bărbații tineri căzând pradă farmecelor sale.[83] Mahler era de la natură schimbător și autoritar - Natalie Bauer-Lechner, partenera sa precedentă, spunea că viața cu el era "ca și când a-i fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri".[84] Alma a devenit iritată de faptul că, la insistența lui Mahler, nu poate exista decât un compozitor în familie și a renunțat la studiile muzicale.[85] Totuși, căsnicia a fost marcată uneori de exprimare a pasiunii, în special din partea lui Mahler.[86]

În vara anului 1907 Mahler, epuizat de efectele campaniei împotriva sa la Viena, și-a luat familia la Maiernigg. La puțin timp după sosirea lor ambele fiice s-au îmbolnăvit de scarlatină și difterie. Anna s-a recuperat dar Marie a murit pe 12 iulie, după două săptămâni de luptă.[87] Imediat după această pierdere devastatoare Mahler a aflat că inima sa este defectuoasă, un diagnostic confirmat ulterior de un specialist din Viena care a prescris evitarea oricărei forme de efort fizic riguros. Nu se știe cât de mult l-a slăbit această condiție pe Mahler. Alma a scris că este practic o condamnare la moarte deși Mahler însuși, într-o scrisoare adresată ei în 30 august 1907, spunea că este capabil să trăiască o viață normală, singura diferență fiind faptul că trebuie să evite efortul fizic excesiv.[88] Totuși, boala a adâncit și mai mult depresia. La sfârșitul verii vila din Maiernigg a fost închisă și nu a mai fost niciodată vizitată.[89]

1908-1911: Ultimii ani

New York

Gustav Mahler în 1909

Mahler și-a făcut debutul la Opera Metropolitană din New York pe 1 ianuarie 1908 când a dirijat opera Tristan și Isolda de Wagner într-o variantă scurtată, încă un standard la New York deși demult eliminată la Viena.[87] Într-un prim sezon aglomerat spectacolele lui Mahler erau lăudate, în special opera Fidelio pe 20 martie 1908 când a insistat să se folosească replici ale decorurilor realizate de Roller la Viena.[90] La întoarcerea în Austria în vara anului 1908 Mahler s-a stabilit în al treilea și ultimul studio de compoziție, în pădurile de pin situate în apropierea localității Toblach, districtul Tyrol. Aici, utilizând texte de Hans Bethge bazate pe poeme chineze antice, a compus Das Lied von der Erde ("Melodia Pământului").[87] În ciuda naturii simfonice a lucrării, Mahler a refuzat să o numeroteze, sperând să scape de "blestemul celei de-a noua simfonii" care el credea că a afectat compozitori precum Beethoven, Schubert și Bruckner.[68] Pe 19 septembrie 1908 a avut loc la Praga premiera Simfoniei nr. 7, care a fost numită de Alma mai degrabă un succes critic decât public.[91]

Pentru sezonul 1908-1909 al Operei Metropolitane administrația l-a adus pe dirijorul italian Arturo Toscanini care să împartă activitatea dirijorală cu Mahler, care a avut doar 19 apariții în acel sezon. Una din aceste apariții a fost lăudata interpretare a operei Mireasa vândută de Smetana pe 19 februarie 1909.[92] În prima parte a sezonului Mahler a dirijat trei concerte împreună cu Orchestra Simfonică din New York.[93] Această experiență dirijorală l-a determinat pe Mahler să demisioneze din funcția deținută la Operă și să accepte postul de dirijor al noii re-formate Filarmonici din New York. A continuat să susțină apariții ocazionale la Operă în calitate de invitat, ultima sa apariție fiind pentru opera Dama de pică de Ceaikovski pe 5 martie 1910.[94]

Înapoi în Europa pentru vara anului 1909 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 9 și a efectuat un turneu ca dirijor în Olanda.[87] Sezonul 1909-1910 al Filarmonicii din New York a fost lung și aglomerat; Mahler a dirijat 46 de concerte dar programele sale erau adesea prea solicitante pentru gusturile publicului. Propria Simfonie nr. 1, care a avut premiera americană 16 decembrie 1909, a fost una din lucrările care nu au avut priză la public iar sezonul s-a încheiat cu mari pierderi financiare.[95] Cel mai important moment al verii anului 1910 pentru Mahler a fost premiera de la München a Simfoniei nr. 8, ultima lucrare a sa care să aibă premiera în timpul vieții sale. Evenimentul a fost un triumf - "clar cel mai mare succes al vieții pentru Mahler" conform biografului Robert Carr[96] - dar a fost umbrit de descoperirea compozitorului, înaintea evenimentului, că Alma a început o relație cu tânărul arhitect Walter Gropius. Puternic afectat Mahler a căutat sfaturi din partea lui Sigmund Freud și se părea că s-a liniștit după întâlnirea cu psihanalistul. Alma a fost de acord să rămână cu Mahler dar și-a continuat episodic relația cu Gropius. Ca un gest de iubire, Mahler i-a dedicat ei Simfonia nr. 8.[62][87]

Boala și moartea

Mormântul lui Mahler din cimitirul Grinzing, Viena

În ciuda problemelor pe plan emoțional, în vara anului 1910 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 10, terminând Adagio-ul și schițând încă patru părți.[97][98] El și Anna s-au întors la New York în noiembrie 1910 unde Mahler a intrat într-un sezon aglomerat de concerte și turnee împreună cu Filarmonica. În preajma Crăciunului anului 1910 a început să sufere de dureri de gât care au persistat. Pe 21 februarie 1911, cu o febră de 40 oC, Mahler a insistat să îndeplinească un angajament la Carnegie Hall cu un program ce a cuprins Uvertura Oberon a lui Weber, Preludiile de Liszt, Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn (cu Frederic Fradkin solist) și Simfonia nr. 7 a lui Beethoven. Acesta avea să fie ultimul său concert.[99][100] După săptămâni petrecute la pat a fost diagnosticat cu endocardită bacteriană, o boală la care sunt predispuși cei care suferă de valve cardiace defectuoase și la care rata de supraviețuire în zilele dinaintea antibioticelor era aproape zero. Totuși Mahler nu a abandonat speranța și se gândea să își reia sezonul de dirijor.[101] Pe 8 aprilie familia Mahler a părăsit New York-ul la bordul navei SS Amerika cu destinația Europa. Au ajuns la Paris zece zile mai târziu unde Mahler a fost internat la o clinică din Neuilly-sur-Seine dar starea sa nu s-a îmbunătățit. Pe 10 mai a fost transportat cu trenul la sanatoriul Lŏw din Viena unde a decedat pe 18 mai la vârsta de 50 de ani.[102]

Mahler a fost înmormântat la cimitirul Grinzing după cum i-a fost dorința. Alma, la ordinele medicilor, a fost absentă dar printre cei care au participat la funeralii s-au numărat Arnold Schoenberg (pe a cărui coroană l-a descris pe Mahler drept "Sfântul Gustav Mahler"), Bruno Walter, Alfred Roller, pictorul secesionist Gustav Klimt și reprezentații multor Opere europene.[103] Ziarul The New York Times, în articolul despre moartea lui Mahler, l-a numit "una dintre cele mai importante personalități muzicale ale vremii sale" dar a discutat simfoniile sale din perspectiva duratei lor, exagerând durata Simfoniei nr. 2 la "două ore și patruzeci de minute".[104] În Londra, The Times a spus că stilul său dirijoral era "mai desăvârșit decât al oricărei alte persoane, cu excepția lui Richter" și că simfoniile sale erau "neîndoielnic interesante în combinarea bogăției orchestrale moderne cu o simplicitate melodică care adesea se apropie de banalitate", deși era prea devreme pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare.[105]

Alma Mahler a trăit încă 50 de ani, decedând în 1964. S-a căsătorit cu Walter Gropius în 1915, a divorțat de el cinci ani mai târziu și s-a căsătorit cu scriitorul Franz Werfel în 1929.[106] În 1940 a publicat memoriile anilor ei petrecuți cu Mahler întitulate Gustav Mahler: Amintiri și scrisori. Această carte a fost criticată de biografii lui Mahler ca fiind incompletă, selectivă și pentru că oferă o imagine distorsionată a vieții lui Mahler.[107] Fiica compozitorului, Anna Mahler, a devenit o sculptoriță celebră; a murit în 1988.[108] Societatea Internațională Gustav Mahler a fost înființată în 1955 la Viena, cu Bruno Walter în calitate de primul președinte și Alma Mahler ca membru de onoare. Societatea urmărește să creeze o ediție critică completă a lucrărilor lui Mahler și comemoreze toate aspectele vieții compozitorului.[109]

Principalele lucrări

Primele lucrări

  • 1878-1880: Das klagende lied
  • 1880: Trei lieduri: "Im Lenz"; "Winterlied"; "Maitanz im Grünen"
  • 1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge Vol. I
  • 1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen (patru cântece)
  • 1884: Der Trompeter von Säckingen (pierdută)

Perioada Wunderhorn

  • 1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
  • 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. II (patru cântece)
  • 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. III (cinci cântece)
  • 1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
  • 1888-1894: Simfonia nr. 2
  • 1892: "Das himmlische Leben" (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
  • 1892-1901: Des Knaben Wunderhorn (12 cântece)
  • 1894-1896: Simfonia nr. 3
  • 1899-1901: Simfonia nr. 4

Perioada de mijloc

  • 1901-1904: Rückert-Lieder (cinci cântece)
  • 1901-1904: Kindertotenlieder (cinci cântece)
  • 1901-1902: Simfonia nr. 5
  • 1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
  • 1904-1905: Simfonia nr. 7
  • 1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major

Perioada târzie

Referințe

  1. ^ „Gustav Mahler”, Gemeinsame Normdatei, accesat în  
  2. ^ Малер Густав, Marea Enciclopedie Sovietică (1969–1978)[*] 
  3. ^ Blaukopf, pp. 15–16
  4. ^ Cooke, p. 7
  5. ^ a b c Sadie, p. 505
  6. ^ a b c Blaukopf, pp. 18–19
  7. ^ a b c d e Franklin, (1. Background, childhood education 1860–80).
  8. ^ Carr, pp. 8–9
  9. ^ a b c Blaukopf, pp. 20–22
  10. ^ Blaukopf, pp. 25–26
  11. ^ Sadie, p. 506
  12. ^ Mitchell, Vol. I pp. 33–38
  13. ^ a b Blaukopf, pp. 30–31
  14. ^ a b Blaukopf, pp. 33–35
  15. ^ Blaukopf, pp. 39–40
  16. ^ a b Carr, pp. 23–24
  17. ^ Cooke, p. 22
  18. ^ Sadie, p. 527
  19. ^ a b Carr, pp. 24–28
  20. ^ a b Carr, pp. 30–31
  21. ^ a b Franklin, (2. Early conducting career, 1880–83).
  22. ^ a b Carr, pp. 32–34
  23. ^ a b Carr, pp. 35–40
  24. ^ a b Sadie, p. 507
  25. ^ Franklin, (3. Kassel, 1883–85).
  26. ^ a b c d e f Franklin, (4. Prague 1885–86 and Leipzig 1886–88).
  27. ^ Carr, p. 43
  28. ^ a b c d Carr, pp. 44–47
  29. ^ Carr, p. 49
  30. ^ Carr, p. 50
  31. ^ Cooke, pp. 27–30
  32. ^ Carr, pp. 48–49
  33. ^ Franklin, (10. Das klagende Lied, early songs, First symphony).
  34. ^ a b Mitchell, Vol II pp. 51–53
  35. ^ a b c d e Franklin, (5. Budapest 1888–91).
  36. ^ a b c d Sadie, pp. 508–09
  37. ^ Carr, p. 52
  38. ^ Mitchell, Vol. II p. 154
  39. ^ Carr, pp. 53–54
  40. ^ Carr, p. 56
  41. ^ Blaukopf, p. 83
  42. ^ a b c d e Franklin, (6. Hamburg 1891–97).
  43. ^ Steen, p. 750
  44. ^ Carr, p. 59
  45. ^ Mitchell, Vol. II p. 158
  46. ^ Blaukopf, p. 119
  47. ^ Carr, p. 51
  48. ^ Carr, pp. 81–82
  49. ^ Carr, pp. 83–84
  50. ^ Blaukopf, pp. 130–35
  51. ^ La Grange, Vol. 2 p. 20
  52. ^ La Grange, Vol. 2 pp. 20–21
  53. ^ La Grange, Vol 2 p. 5
  54. ^ a b c d Franklin, Peter (2007). Macy, Laura (ed.), ed. „Mahler, Gustav”. Oxford Music Online. Accesat în 21 February 2010.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor) (7. Vienna 1897–1907)
  55. ^ La Grange, Vol 2 pp. 32–36
  56. ^ La Grange, Vol 2 pp. 49–51
  57. ^ La Grange, Vol 2 p. 54
  58. ^ La Grange, Vol 2 pp. 65–67
  59. ^ a b La Grange, Vol. 3 pp. 941–44
  60. ^ La Grange, Vol. 3 pp. 249–52
  61. ^ La Grange, Vol. 2 pp. 515–16 and pp. 560–61
  62. ^ a b c d e f Sadie, pp. 510–11
  63. ^ Mitchell, Vol. II pp. 419–22
  64. ^ La Grange, Vol. 2 pp. 130–31 and 630–31
  65. ^ a b Carr, pp. 150–51
  66. ^ Schonberg, p. 140
  67. ^ Snowball, p. 246
  68. ^ a b Sadie, pp. 512–13
  69. ^ Carr, pp. 154–55
  70. ^ La Grange, Vol 2 p. 116
  71. ^ La Grange, Vol. 2 p. 117
  72. ^ a b Carr, pp. 87–94
  73. ^ La Grange, Vol. 2 pp. 263–64
  74. ^ Carr, p. 233
  75. ^ Blaukopf, p. 137
  76. ^ Cooke, pp. 71–94
  77. ^ Carr, p. 129
  78. ^ Carr, p.148
  79. ^ a b La Grange, Vol. 2 pp. 418–20
  80. ^ A. Mahler, pp. 3–5
  81. ^ La Grange, Vol. 2 pp. 487–89
  82. ^ La Grange, Vol. 2 p. 432
  83. ^ La Grange, Vol. 2 p. 442
  84. ^ Carr, p. 108
  85. ^ Carr, pp. 143–44
  86. ^ Carr, p. 107
  87. ^ a b c d e Franklin, Peter (2007). Macy, Laura (ed.), ed. „Mahler, Gustav”. Oxford Music Online. Accesat în 21 February 2010.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor) (8. Europe and New York, 1907–11)
  88. ^ Carr, pp. 152–54
  89. ^ Blaukopf, p. 217
  90. ^ Carr, p. 163
  91. ^ A Mahler, p. 143
  92. ^ Anon. 1909.
  93. ^ Anon. 1908.
  94. ^ Blaukopf, pp. 225–26
  95. ^ Carr, pp. 172–73
  96. ^ Carr, p. 207
  97. ^ Blaukopf, p. 254
  98. ^ Cooke, pp. 118–19
  99. ^ New York Times, 19 February 1911, X7
  100. ^ Blaukopf, p. 233
  101. ^ Carr, p. 214
  102. ^ Carr, pp. 215–20
  103. ^ Carr, pp. 2–3
  104. ^ Anon. 1911.
  105. ^ Mitchell, Vol. II pp. 413–15
  106. ^ Steen, pp. 764–65
  107. ^ Carr, pp. 106–10 and p. 114
  108. ^ Mitchell (The Mahler Companion), p. 580
  109. ^ „International Gustav Mahler Society, Vienna”. The International Gustav Mahler Society. Accesat în 4 April 2010.  Verificați datele pentru: |access-date= (ajutor)