Declarația de Independență a Lituaniei

Facsimil al actului de la 16 Februarie

Declarația de Independență a Lituaniei (în lituaniană Lietuvos Nepriklausomybės Aktas) sau Actul de la 16 Februarie a fost semnată de Consiliul Lituaniei la 16 februarie 1918 şi proclama restaurarea unui stat independent lituanian guvernat pe principii democratice principles, cu capitala la Vilnius. Actul a fost semnat de toţi cei douăzeci de reprezentanţi, în frunte cu Jonas Basanavičius. Actul de la 16 Februarie a fost rezultatul final al unei serii de rezoluţii pe această problemă, inclusiv una emisă de conferinţa de la Vilnius şi Actul de la 8 Ianuarie. Drumul spre declararea independenţei a fost unul lung şi complex deoarece Imperiul German exercita presiuni asupra Consiliului în vederea formării unei alianţe. Consiliul a trebuit să manevreze cu atenţie între interesele germanilor, ale căror trupe erau prezente în Lituania, şi dorinţele poporului lituanian.

Efectele imediate ale anunţării restabilirii independenţei Lituaniei au fost puţine. Publicarea Actului a fost interzisă de autorităţile germane, iar textul a fost distribuit şi tipărit ilegal. Activitatea Consiliului a fost împiedicată, iar germanii au rămas la controlul Lituaniei.[1] Situaţia s-a schimbat după ce Germania a pierdut Primul Război Mondial în toamna lui 1918. În noiembrie 1918 s-a format primul Cabinet al Lituaniei, iar Consiliul Lituaniei a preluat controlul asupra teritoriului ţării.[2] Lituania independentă, deşi avea în curând să ducă un război pentru apărarea independenţei, a devenit o realitate.

Deşi documentul iniţial s-a pierdut, moştenirea sa rămâne. Acele fraze laconice sunt baza legală pentru existenţa Lituaniei moderne, atât a celei din perioada interbelică, cât şi a celei din 1990.[3] Declaraţia formula principiile constituţionale de bază care au fost urmate de toate constituţiile Lituaniei. Declaraţia însăşi este un element-cheie în restaurarea independenţei Lituaniei în 1990.[4] Lituania, separându-se de Uniunea Sovietică, a subliniat că este doar restaurată ca stat independent existent între cele doua războaie mondiale şi că Actul nu şi-a pierdut puterea de lege.[5]

Context istoric

Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de la 16 Februarie 1918

După ultima divizare a Uniunii Polono-Lituaniene în 1795, Lituania a fost anexată de Imperiul Rus.[6] Pe parcursul secolului al XIX-lea, atât lituanienii cât şi polonezii au încercat să-şi redobândească independenţa. Ei s-au răsculat în timpul Revoltei din Noiembrie în 1830 şi al Revoltei din Ianuarie în 1863, dar prima ocazie realistă a venit odată cu slăbirea Rusiei şi Germaniei în timpul Primului Război Mondial.

În 1915, Germania a ocupat regiunile vestice ale Imperiului Rus. După Revoluţia Rusă din 1917, Germania a conceput strategia geopolitică Mitteleuropa — o reţea regională de state-marionetă care aveau să servească drept zonă-tampon — şi au acceptat să permită desfăşurarea Conferinţei de la Vilnius, în speranţa că ea va proclama separarea naţiunii lituaniene de Rusia şi stabilirea de relaţii mai apropiate cu Germania.[1] Această strategie s-a întors, însă, împotriva lor; conferinţa, ţinută între 18–22 septembrie 1917, a adoptat o rezoluţie de înfiinţare a unei Lituanii independente şi că strângerea relaţiilor cu Germania va fi condiţionată de recunoaşterea noului stat de către aceasta.[7] La 21 septembrie, cei 214 participanţi la conferinţă au ales un Consiliu al Lituaniei format din 20 de membri, cu scopul de a formaliza rezoluţia.[8] Autorităţile germane nu au permis publicarea rezoluţiei, dar au lăsat Consiliul să funcţioneze.[1] Conferinţa de la Vilnius a decis şi alegerea unei adunări constituante prin vot popular în cel mai scurt timp.

Drumul spre Actul de la 16 Februarie

Actul de la 11 Decembrie

Actul de la 11 Decembrie a fost a doua etapă în drumul spre declaraţia finală de independenţă. Primul draft, cerut de cancelarul Georg von Hertling, a fost pregătit de ministerul german de externe la 1 decembrie.[9] Cancelaria germană şi o delegaţie a Consiliui Lituaniei au efectuat câteva modificări. Membrii delegaţiei erau Antanas Smetona, Steponas Kairys, Vladas Mironas, Jurgis Šaulys, Petras Klimas şi Aleksandras Stulginskis.[10] După discuţii între părţi, s-a ajuns la un compromis pe marginea textului documentului. Reprezentantul german, Kurt von Lersner, a insistat să nu se schimbe nicio literă din textul convenit şi ca toţi membrii consiliului să semneze documentul.[10]

După întoarcerea delegaţiei la Vilnius, s-a ţinut o şedinţă a Consiliului în ziua de 11 decembrie pentru a discuta Actul. El a fost adoptat fără alte modificări. Cincisprezece membri au votat pentru Act, trei împotrivă, unul s-a abţinut şi unul nu a participat.[10] Nu este clar dacă toţi membrii Consiliului au semnat acest document.[10] Actul a fost scris în limba germană şi se pare că nu s-a pregătit nicio traducere oficială în lituaniană. De aceea, surse diferite dau traduceri uşor diferite.[10] Actul de la 11 decembrie a proclamat independenţa Lituaniei, dar a cerut şi protecţia guvernului german (clauza 2) şi „o alianţă fermă şi permanentă” cu Germania.[7] Întrucât Actul arăta că alianţa avea sa se formeze pe baza convenţiilor privind afacerile militare, de transport, vamale şi monetare, mulţi lituanieni au considerat că Consiliul şi-a depăşit autoritatea: rezoluţia din septembrie adoptată la conferinţa de la Vilnius cerea explicit ca o adunare constituantă să decidă în aceste probleme cruciale de stat.[9]

Note

  1. ^ a b c Simas Sužiedėlis, ed. (). „Council of Lithuania”. Encyclopedia Lituanica. I. Boston, Massachusetts: Juozas Kapočius. pp. 581–585. LCC 74-114275. 
  2. ^ Vardys, Vytas Stanley (). Lithuania: The Rebel Nation. Westview Series on the Post-Soviet Republics. WestviewPress. pp. 22–23. ISBN 0-8133-1839-4.  Citare cu parametru depășit |coauthors= (ajutor)
  3. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite maks
  4. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite VAR
  5. ^ Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite LRS
  6. ^ Grenoble, Lenore (). Language Policy in the Soviet Union. Kluwer Academic Publishers. p. 104. ISBN 1402012985. 
  7. ^ a b lt Kulikauskienė, Lina (). Lietuvos istorijos vadovėlis/1917 metų Lietuvos Taryba. Vilnius: Elektroninės leidybos namai. ISBN 9986921694. Accesat în . 
  8. ^ lt Jusaitis, Jonas (). „Kelio į Vasario 16-tąją pradžia ir vyriausybės sudarymas”. Patriotas. 2 (37). ISSN 1648-1232. Accesat în . 
  9. ^ a b Eroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; niciun text nu a fost furnizat pentru ref-urile numite eidintas
  10. ^ a b c d e lt Klimavičius, Raimundas (). „Vasario 16-osios aktas: teksto formavimo šaltiniai ir autorystės problema”. History. A Collection of Lithuanian Universities' Research Papers. Universitatea Pedagogică Vilnius (59–60): 57–66. Accesat în . 

Format:Link FA Format:Link FA Format:Link FA