Clasa Alaska


Clasa Alaska
CB Alaska Class Baseline.png
Schița exteriorului clasei Alaska

Istoric
Folosită de Marina SUA
Disponibilizare 17 iunie 1944 - 17 februarie 1947
Caracteristici tehnice
Constructor New York Shipbuilding Corporation [1][2][3]
Lungime 246,43 m (întreg) [4]
241,25 (în apă)
Lățime 27,8 m
Pescaj 8,26 m (mediu)[1]
9,68 m (maxim)[4]
Deplasament 29 771 t (standard)
34 253 t (încărcată la maxim)[4]
Sistem de propulsie Turbine cu abur General Electric cu 4 arbori, transmisie cu dublă reducție[5], 8 cazane Babcock & Wilcox[6]
Putere 153 000 CP (112 MW)[4]
Viteză de la 31 de noduri (58,2 km/h)[2] la 33 de noduri (61 km/h)[6][7][8]
Autonomie 22 000 km la 15 noduri (28 km/h) [4]
Echipaj 1.517[6][8]–1.799[9]–2.251[1][2][Nota 1]
Armament și protecție
Blindaj Partea principală a centurii: 228,6 mm subțiindu-se până la 127 mm[6]
Turele: 325 mm frontal, 127 mm deasupra, 133-152 mm lateral și 133 în spate[6]
Puntea blindată: 96,5 mm până la 101,6 mm[6]
Puntea exterioară: 35 mm[4][6]
A treia punte: 15 mm[6]
Barbete: 279-330 mm[6]
Turn de comandă: 269 mm cu 127 mm deasupra[6][8]
Armament 9 tunuri Mark 8 de calibru 50 (305 mm) (3 × 3)[4]
12 tunuri de calibru 38 (127 mm) cu scop dublu[5][4] (6 × 2)[5]
56 tunuri Bofors de 40 mm[4] (14 × 4)[5]
34 tunuri Oerlikon de 20 mm (34 × 1)[4][5]
Aeronave 2 × OS2U Kingfisher sau SC Seahawk[10][Nota 2]
Facilități aviatice Hangar auxiliar situat la mijlocul vasului[6][11]

Clasa Alaska a constat în 6 crucișătoare comandate înainte de al Doilea Război Mondial pentru Forțele Navale ale Statelor Unite. Erau clasificate oficial ca și crucișătoare mari (CB), dar alții le-au considerat ca fiind crucișătoare de linie. Toate au fost numite după teritorii sau zone insulare ale Statelor Unite, simbolizând statutul lor mijlociu, între cuirasatele mai mari și crucișătoarele grele și ușoare mai mici.[Nota 3] Din cele 6 nave planificate, doar 2 au fost terminate, iar construcția celei de a treia a fost suspendată la 16 aprilie 1947, celelalte 3 fiind anulate. USS Alaska (CB-1) și USS Guam (CB-2) au servit Marina Statelor Unite în timpul ultimului an din al Doilea Război Mondial, fiind folosite la bombardamente și la escorta portavioanelor rapide. Au fost retrase din serviciu în 1947 după ce au petrecut doar 32, respectiv 29 de luni în acțiune.

Ideea unei clase de crucișătoare mari are origini la începutul anilor 30', când Marina SUA căuta să contracareze „cuirasatele de buzunar” din clasa Detuschland lansate de Germania. Planificarea navelor care, eventual, au devenit clasa Alaska, a început la sfârșitul anilor 30', după lansarea clasei Scgharnost de cuirasate a Germaniei și după zvonurile conform cărora Japonia construia o nouă clasă de crucișătoare de linie.[7][Nota 4] Pentru a servi ca „distrugătoare de crucișătoare”, capabile de a detecta și distruge aceste crucișătoare grele mai performante decât cum specifica Tratatul Naval de la Londra, clasei i-a fost oferite tunurile mari ale unui nou și scump proiect, blindaj limitat împotriva obuzelor de 304 mm, și motoare capabile de viteze de 31-33 noduri (58-61 km/h).

Context

Dezvoltarea de crucișătoare grele s-a diminuat între Primul și al Doilea Război Mondial mulțumită condițiilor impuse de Tratatul Naval de la Washington și tratatele și conferințele ulterioare, unde Statele Unite, Regatul Unit, Japonia, Franța și Italia au decis să limiteze deplasamentul crucișătoarelor grele la 10.000 de tone și la un armament principal de 202 mm. Până la clasa Alaska, crucișătoarele Statelor Unite proiectate între cele 2 războaie au urmat acest model.[12]

Impulsul inițial pentru proiectarea clasei Alaska a venit de la lansarea așa-numitelor „cuirasate de buzunar” ale Germanilor, la începutul anilor 1930. Deși nicio măsură nu a fost imediat luată, aceste gânduri au reînviat la sfârșitul aceluiași deceniu când rapoartele de spionaj indicau că Japonia planifica să construiască „super crucișătoare” care ar fi fost cu mult mai puternice decât crucișătoarele grele actuale ale Statelor Unite.[3][6][11][13][Nota 5] Marina a ripostat în 1938 când Biroul General a rugat Biroul de Construire și Reparare să conducă „un studiu comprehensiv al toate tipurilor de nave pentru a considera unui nou program de construcție la scară largă”.[14] E posibil ca președintele Statelor Unite de la acea vreme, Franklin D. Roosevelt, să fi avut un rol principal în dezvoltarea clasei, luând în considerare dorința sa de a putea contracara abilitățile de raid ale crucișătoarelor japoneze și ale cuirasatelor de buzunar germane.[15] Deși aceste afirmații sunt greu de verificat,[6][16] ele au dus la specularea faptului că design-ul lor a fost „motivat politic”.[17]

Proiect

Un istoric a descris proiectarea design-ului clasei Alaska ca fiind „chinuitor” din cauza numeroaselor schimbări și modificări făcute aspectului navelor de către departamente și individuali.[7] Ba chiar au fost 9 aspecte diferite,[18] variind de la crucișătoare anti-aeriene de 6000 de tone[19] până la crucișătoare grele extrem de mari[7] și mini-cuirasate de 38.000 tone al căror armament ar fi constat în 12 tunuri de 304 mm și 6 de 127 mm.[19] Biroul General, într-o încercare de a ține deplasamentul sub 25.000 tone, au aprobat ca proiectele să aibă blindajul subacvatic limitat. Ca rezultat, clasa Alaska, când ar fi fost construită, ar fi fost vulnerabilă la torpile și obuze care nimereau partea inferioară a navelor.[20] Proiectul final reprezenta o clasă Baltimore de mărimi mai mari care avea aceleași motoare ca și clasa de portavioane Essex. Aceste nave aveau un armament cu 9 tunuri de 304 mm, fiind protejate de obuzele de 254 mm, toate într-o cocă ce putea ajunge la viteze de 33 noduri (61 km/h).[13]

Clasa Alaska a fost fondată oficial în septembrie 1940 împreună cu multe alte nave, ca parte din Two-Ocean Navy Act (pe română „Actul Naval al celor Două Oceane”).[11][21][Nota 6] Rolul lor a fost puțin schimbat; în adiție rolului lor sol-sol, au fost proiectate și pentru a proteja grupurile de portavioane. Din cauza tunurilor lor mai mari, mărimii ridicate și vitezei mărite, ar fi fost mai eficiente în a face asta decât crucișătoarele grele, și ar fi adus o asigurare împotriva rapoartelor că Japonia construia super crucișătoare mai puternice decât crucișătoarele grele ale Statelor Unite.[11]

Posibilă convertire în portavioane

Alaska fiind lansată, 15 august 1943

Altă schimbare drastică a fost luată în calcul în timpul „panicii portavioanelor” la sfârșitul anului 1941, când Marina a realizat că au nevoie de mai multe portavioane în cel mai scurt timp. Multe coci în construcție au fost considerate pentru transformarea în portavioane. La anumite timpuri, au fost luate în considerare câteva sau toate crucișătoarele ușoare din clasa Cleveland, crucișătoarele grele din clasa Baltimore, clasa Alaska, și chiar și un cuirasat din clasa Iowa; la final, au ales navele din clasa Cleveland,[22] rezultând în transformarea a 9 nave în construcție la șantierul naval New York Shipbuilding Corporation în noua clasă de portavioane Independence.

O transformare crucișătoarelor Alaska în portavioane era „particular atractivă”,[22] din cauza numeroaselor asemănări dintre design-ul portavioanelor Essex și al clasei Alaska, de asemena având în comun aceleași motoare.[23] Totuși, când crucișătoarele din Alaska au fost comparate cu portavioanele din Essex, crucișătoarele convertite ar fi avut o punte de zbor mai mică (ceea ce însemna că puteau căra doar 90% din avioane),[22] ar fi fost cu 3,5 m mai adâncite în apă, și ar fi putut parcurge 14,8 mai puțini km la 15 noduri. În adiție, design-ul crucișătoarelor mari nu includea grosul blindaj subacvatic găsit la portavioanele normale din cauza greutății blindajului dedicat protejării împotriva proiectilelor. În ultimul rând, convertirea clasei Alaska nu ar fi putut îndeplini obiectivul marinei de a avea portavioane noi, rapid, deoarece munca necesară modificării navelor ar provoca întârzieri mari. Luând acestea în calcul, planurile de transformare a clasei Alaska au fost abandonate la 7 ianuarie 1942.[24]

Construcție

Din cele 6 crucișătoare din clasa Alaska planificate, doar construcția primelor 3 a fost începută. Primele 2, Alaska și Guam, au fost terminate. Construcția lui Hawaii, a treia navă, a fost suspendată la 16 aprilie 1947 când era 84% completă.[3][14] Ultimele 3, Philippines, Puerto Rico, și Samoa, au fost întârziate deoarece toate materialele și șantierele disponibile erau alocate navelor cu prioritate mai mare, cum ar fi portavioanele, distrugătoarele și submarinele. Construcția încă nu începuse când lipsa de oțel[25] și realizarea faptului că aceste „ucigașe de crucișătoare” nu mai aveau crucișătoare de vânat - deoarece flotele de crucișătoare japoneze au fost deja învinse de avioane și submarine - au făcut navele „elefanți albi”.[6] Ca urmare, construcția ultimelor 3 nave din clasă nu a mai început niciodată, fiind anulate oficial la 24 iunie 1943.[26][27][28]

Istoricul serviciului

Guam în timpul marșului ei de probă, la 13 noiembrie 1944

Alaska and Guam served with the U.S. Navy during the last year of World War II. Similar to the Iowa-class fast battleships, their speed made them useful as shore bombardment ships and fast carrier escorts. Both protected Franklin⁠(en) when she was on her way to be repaired in Guam after being hit by two Japanese bombs. Afterward, Alaska supported the landings on Okinawa, while Guam went to San Pedro Bay to become the leader of a new task force, Cruiser Task Force 95. Guam, joined by Alaska, four light cruisers, and nine destroyers, led the task force into the East China and Yellow Seas to conduct raids upon shipping; however, they only encountered Chinese junks.[1][2] By the end of the war, the two had become celebrated within the fleet as excellent carrier escorts.[8] During the war, both ships were part of Cruiser Division 16 commanded by Rear Admiral Francis S. Low, USN.[29][30][31]

After the war, both ships served as part of Task Force 71, the designation for the U.S. Seventh Fleet's North China Naval Force. Its mission was to support the allied occupation of the Korean peninsula.[32][33] This included executing various show-the-flag operations along the western coast of Korea as well as in the Gulf of Chihli. These naval demonstrations preceded Operation Campus, the amphibious landing of U.S. Army ground forces at Jinsen, Korea, on 8 September 1945.[34][35] Subsequently, both ships returned to the United States in mid-December 1945, and they were decommissioned and "mothballed" in 1947.[1][2] after having spent 32 months (Alaska) and 29 months (Guam) in service.[19]

In 1958, the Bureau of Ships prepared two feasibility studies to explore whether Alaska and Guam could be suitably converted into guided-missile cruisers. The first study involved removing all of the guns in favor of four different missile systems. At $160 million, the cost of this proposed removal was seen as prohibitive, so a second study was initiated. The study left the forward batteries (the two 12-inch triple turrets and three of the 5-inch dual turrets) unchanged, and added a reduced version of the first plan on the stern of the ship. Even though the proposals would have cost approximately half as much as the first study's plan ($82 million), it was still seen as too expensive.[36] As a result, both ships were stricken from the Naval Vessel Register on 1 June 1960. Alaska was sold for scrap on 30 June 1960, and Guam on 24 May 1961.[1][2]

The still-incomplete Hawaii was considered for a conversion to be the Navy's first guided-missile cruiser;[Nota 7] this thought lasted until 26 February 1952, when a different conversion to a "large command ship" was contemplated. In anticipation of the conversion, her classification was changed to CBC-1. This would have made her a "larger sister" to Northampton⁠(en),[6] but a year and a half later (9 October 1954) she was re-designated CB-3. Hawaii was stricken from the Naval Vessel Register on 9 June 1958 and was sold for scrap in 1959.[3]

„Crucișătoare mari” sau „crucișătoare de linie”

The Iowa-class battleship Missouri⁠(en) (top) and Alaska moored at the same pier, showing their difference in size

Early in its development, the class used the US battlecruiser designation CC, which had been planned for the Lexington class. However, the designation was changed to CB to reflect their new status, "large cruiser", and the practice of referring to them as battlecruisers was officially discouraged.[16] The U.S. Navy then named the individual vessels after U.S. territories, rather than states (as was the tradition with battleships) or cities (for which cruisers were named), to symbolize the belief that these ships were supposed to play an intermediate role between heavy cruisers and fully-fledged battlecruisers.[7]

The Alaska class certainly resembled contemporary US battleships (particularly the North Carolina class, South Dakota class, and Iowa class) in appearance, including the familiar 2-A-1 main battery and massive columnar mast, and displaced twice that of the newest heavy cruisers (the Baltimore class).[37] In weight, the ships were only 5,000 tons less than the London Treaty battleship standard displacement limit of 35,000 long tons (36,000 t), also longer than several treaty battleships such as the King George V and North Carolina-classes.

In design and armor the Alaska class are regarded as "large cruisers" rather than battlecruisers. Their design was scaled up from the treaty cruisers limited by the Washington, London and Second London naval treaties.[6] In common with U.S. heavy cruisers, they had aircraft hangars and a single large rudder. Their armor lacked the underwater protection systems found on full-fledged battleships and even intermediate capital ships like the French Dunkerque and German Scharnhorst classes. This left the Alaskas virtually defenseless against torpedoes, as well as vulnerable to shells falling slightly short and continuing underwater to hit the hull.[7] While the Alaskas had more side armor than other contemporary U.S. cruisers, their protection was only marginally capable of stopping 12" fire;[38] they were vulnerable to battleship fire (14–16" fire) at any range.[39]

In addition, despite being much larger than the Baltimore class, the numbers of secondary and anti-aircraft batteries of the Alaskas were similar. Whereas the Alaska class carried twelve 5"/38 caliber in six twin turrets, fifty-six 40 mm, and thirty-four 20 mm guns, the Baltimore class carried the same number of 5"/38s, eight fewer 40 mm, and ten fewer 20 mm.,[6] considerably fewer than new U.S. battleships that had ten (save for South Dakota (BB-57)) 5"/38 twin mounts while older refitted U.S. battleships had eight. Author Richard Worth remarked that when they were finally completed, launched, and commissioned, they had the "size of a battleship but the capabilities of a cruiser". The Alaska class was similarly expensive to build and maintain as contemporary battleships yet far less capable due to armor deficiencies, while only able to put up an anti-aircraft defense comparable to the much cheaper Baltimore cruisers.[7]

Despite these cruiser-like characteristics, and the U.S. Navy's insistence on their status as cruisers, the Alaska class has been frequently described as battlecruisers.[37] The official navy magazine All Hands said "The Guam and her sister ship Alaska are the first American battle cruisers ever to be completed as such."[40] Some modern historians take the view that this is a more accurate designation because they believe that the ships were "in all senses of the word, battlecruisers", with all the vulnerabilities of the type.[9][41] The traditional Anglo-American battlecruiser concept had always sacrificed protection for the sake of speed and armament—they were not intended to stand up against the guns they themselves carried.[42] The Alaska's percentage of armor tonnage, 28.4%, was slightly less than that of fast battleships; the British King George V-class, the American Iowa class, and the battlecruiser/fast battleship HMS Hood⁠(en) all had armor percentages between 32 and 33%, whereas the Lexington-class battlecruiser design had a nearly identical armor percentage of 28.5%. In fact, older battlecruisers, such as the Invincible (19.9%), had a significantly lower percentage.[43] Armament-wise, they had much larger guns than contemporary heavy cruisers; while the Baltimore class only carried nine 8"/55 caliber Marks 12 and 15 guns,[44] the Alaska class carried nine 12"/50 caliber guns that were as good as, if not superior to, the old 14"/50 caliber gun used on the U.S. Navy's pre-treaty battleships.[45]

Armament

Bateria principală

Guam firing her main battery during a training session sometime in 1944–1945.

As built, the Alaska class had nine 12"/50 caliber Mark 8 guns mounted in three triple (3-gun) turrets,[45] with two turrets forward and one aft, a configuration known as "2-A-1". The previous 12" gun manufactured for the U.S. Navy was the Mark 7 version, which had been designed for and installed in the 1912 Wyoming-class battleships. The Mark 8 was of considerably higher quality; in fact, it "was by far the most powerful weapon of its caliber ever placed in service."[46] Designed in 1939, it weighed 55273 kg, including the breech, and could sustain an average rate of fire of 2.4–3 rounds a minute. It could throw a 520 kg Mark 18 armor-piercing shell 38.573 yarzi (35.271 m) at an elevation of 45°, and had a 344-shot barrel life[45] (about 54 more than the much larger but similar 16"/50 caliber Mark 7 gun found in the Iowa battleships.).[47]

The turrets were very similar to those of the Iowa-class battleships, but differed in several ways; for example, the Alaska class had a two-stage powder hoist instead of the Iowa class's one-stage hoist. These differences made operating the guns safer and increased the rate of fire. In addition, a "projectile rammer" was added to Alaska and Guam. This machine transferred shells from storage on the ship to the rotating ring that fed the guns. However, this feature proved unsatisfactory, and it was not planned for Hawaii or any subsequent ships.[45]

Because Alaska and Guam were the only two ships to mount these guns, only ten turrets were made during the war (three for each ship including Hawaii and one spare). They cost $1,550,000 each and were the most expensive heavy guns purchased by the U.S. Navy in World War II.[16]

Crew of a Bofors 40 mm gun on Alaska mount loading clips into the loaders of the left pair of guns on 6 March 1945 during the Battle of Iwo Jima.

A doua baterie

The secondary battery of the Alaska class was composed of twelve dual-purpose (anti-air and anti-ship) 5"/38 caliber guns in twin mounts, with four offset on each side of the superstructure (two on each beam) and two centerline turrets fore and aft. The 5"/38 was originally intended for use on only destroyers built in the 1930s, but by 1934 and into World War II it was being installed on almost all of the U.S.'s major warships, including aircraft carriers, battleships, and heavy and light cruisers.[48]

Bateria anti-aeriană

For anti-aircraft armament, the Alaska-class ships carried 56 × 40 mm guns and 34 × 20 mm guns. These numbers are comparable to 48 × 40 mm and 24 × 20 mm on the smaller Baltimore-class heavy cruisers and 80 × 40 mm and 49 × 20 mm on the larger Iowa battleships.[1][49][50]

Arguably the most efficient light anti-aircraft gun of World War II, the 40 mm Bofors was used on nearly every major warship in the U.S. and UK fleets during World War II from about 1943 to 1945. Although they were a descendant of German and Swedish designs, the Bofors mounts used by the United States Navy during World War II had been heavily "Americanized" to U.S. Navy standards. This new standard resulted in a gun system set to English standards (now known as the Standard System) with interchangeable ammunition, simplifying the logistics situation for World War II. When coupled with hydraulic couple drives to reduce salt contamination and the Mark 51 director for improved accuracy, the 40 mm Bofors became a fearsome adversary, accounting for roughly half of all Japanese aircraft shot down between 1 October 1944 and 1 February 1945.[51]

The Oerlikon 20 mm anti-aircraft gun was one of the most extensively used anti-aircraft guns of World War II; the U.S. alone manufactured a total of 124,735 of these guns. When activated in 1941, they replaced the 0.50" M2 Browning machine gun on a one-for-one basis. The Oerlikon gun remained the primary anti-aircraft weapon of the United States Navy until the introduction of the 40 mm Bofors in 1943.[52]

Nave

Nume Proveniența numelui Clasificare Constructor Comandată Terminată Lansată Disponibilizată Soartă
Alaska Teritoriul Alaska CB-1 New York Shipbuilding Corporation, Camden 9 septembrie 1940 17 decembrie 1941 15 august 1943 17 iunie 1944 Dezmembrată la Newark, 1961
Guam Teritoriul Guam CB-2 2 februarie 1942 12 noiembrie 1943 17 septembrie 1944 Dezmembrată la Baltimore, 1961
Hawaii Teritoriul Hawaii CB-3
CBC-1
20 decembrie 1943 3 noiembrie 1945 N/A Dezmembrată la Baltimore, 1960
Philippines Federația Filipinelor CB-4 N/A N/A Anulate în 1943
Puerto Rico Teritoriul Puerto Rico CB-5
Samoa Teritoriul Samoa CB-6
O schiță a lui Alaska, c. 1944. Tipul camuflajului e USN Measure 32/1D.
  • USS Alaska (CB-1) a fost disponibilizată la 17 iunie 1944. A servit în Pacific, escortând portavioanele, bombardând la țărm în Okinawa, și participând la raiduri în Marea Chinei de Est. A fost scoasă din serviciu la 17 februarie 1947 după mai puțin de 3 ani de acțiune și dată la fier vechi în 1960.[1]
  • USS Guam (CB-2) a fost disponibilizată la 17 septembrie 1944. A servit în Pacific alături de Alaska în aproape toate aceleași misiuni. Împreună cu Alaska, a fost scoasă din serviciu la 17 februarie 1947 și dată la fier vechi în 1961.[2]
  • USS Hawaii (CB-3) era intenționată să fie a treia navă din clasă, dar nu a fost niciodată terminată. Numeroase planuri de a o folosi ca și crucișător cu rachete ghidate sau navă de comandă, în timpul anilor de după război, au fost nerodnice, până la urmă fiind dată la fier vechi.[3]
  • USS Philippines (CB-4), Puerto Rico (CB-5), și Samoa (CB-6) erau planificate ca fiind a patra, a cincea și respectiv a șasea navă din clasă. Toate urmau să fie construite la Camden, dar au fost anulate înainte ca, construcția lor să înceapă.[26][27][28]

Note

  1. ^ Sursele nu dau un număr exact al echipajului.
  2. ^ Seahawk și-a făcut debutul operațional pe Guam, la 22 octombrie 1944.
  3. ^ Cu doar foarte puține excepții, cuirasatele Statelor Unite, ca USS Nevada (BB-36) sau USS New Jersey (BB-62), au fost numite după state, pe când crucișătoarele, ca USS Wichita (CA-45), erau numite după orașe. Alaska și Hawaii erau zone insulare ale Statelor Unite pe atunci; au devenit statele numărul 49 și 50 în anul 1959.
  4. ^ Jane's Fighting Ships spunea că acest crucișător de linie mitic, clasa noțională Chichibu, ar avea 6 tunuri de 304 mm și o viteză de 56 km/h, într-o navă de doar 15.000 de tone. Vezi Fitzsimons, volumul 1, 58 și Worth, 305.
  5. ^ Japonia a dezvoltat, de fapt, planuri pentru 2 super crucișătoare în 1941, deși era în mare măsură în răspunsul noilor nave din clasa Alaska. Totuși, navele nu au fost comandate din cauza marii necesități de portavioane.
  6. ^ Peste alte 200 de nave au fost comandate în același timp: 2 din clasa Iowa (cuirasate), 5 din Montana (cuirasate), 12 din Essex (portavioane), 4 din Baltimore (crucișătoare grele), 19 din Cleveland (crucișătoare ușoare), 4 din Atlanta (crucișătoare ușoare), 52 din Fletcher (distrugătoare), 12 din Benson (distrugătoare) și 73 din Gato (submarine).
  7. ^ A similar proposal was made to convert the uncompleted Iowa-class battleship USS Kentucky (BB-66)⁠(en) into the first guided-missile battleship, but as with the proposal for Hawaii this conversion never materialized, and Kentucky was scrapped in 1958.

Referințe

  1. ^ a b c d e f g h Alaska. Dictionary of American Naval Fighting Ships. Navy Department, Naval History & Heritage Command. Accesat în . 
  2. ^ a b c d e f g Guam. DANFS. Accesat în . 
  3. ^ a b c d e Hawaii. DANFS. Accesat în . 
  4. ^ a b c d e f g h i j Dulin, Jr., Garzke, Jr., 184.
  5. ^ a b c d e Fitzsimons, Bernard, ed., Volume 1, 59.
  6. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q Gardiner and Chesneau, 122.
  7. ^ a b c d e f g Worth, 305.
  8. ^ a b c d Miller, 200.
  9. ^ a b Osbourne, 245.
  10. ^ Swanborough and Bowers, 148.
  11. ^ a b c d Pike, John (). „CB-1 Alaska Class”. GlobalSecurity.org. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  12. ^ Bauer and Roberts, 139.
  13. ^ a b Scarpaci, 17.
  14. ^ a b Dulin, Jr., Garzke, Jr., 189.
  15. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 24 and 179.
  16. ^ a b c Morison and Polmar, 85.
  17. ^ Dulin Jr., Garzke, Jr., 267.
  18. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179–183.
  19. ^ a b c Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 179.
  20. ^ Dulin, Jr., Garzke, Jr., 183.
  21. ^ Rohwer, 40.
  22. ^ a b c Friedman, 190.
  23. ^ Fitzsimons, Volume 1, 58.
  24. ^ Friedman, 191.
  25. ^ Fitzsimons, Volume 1, 59.
  26. ^ a b Philippines. DANFS. Accesat în . 
  27. ^ a b Puerto Rico. DANFS. Accesat în . 
  28. ^ a b Samoa. DANFS. Accesat în . 
  29. ^ Morison, Samuel Eliot (). History of United States Naval Operations in World War II, Volume 14: Victory in the Pacific, 1945. Annapolis, Maryland: Naval Institute Press. pp. 21, 307, 310, 355, 385. ISBN 978-1-59114-579-0. Accesat în . Hereafter referred to as: Morison, Victory in the Pacific 
  30. ^ „Admiral Francis S. Low, US Navy 15 August 1894 - 22 January 1964”. Naval History & Heritage Command. . Accesat în . Adapted from the biographical sketch for Admiral Francis S. Low, Navy Biographies Branch, 23 July 1956; now part of the Modern Biography Files, Navy Department Library, Naval History & Heritage Command. 
  31. ^ „United States Pacific Fleet Organization – 1 May 1945”. Naval History & Heritage Command. . Accesat în . 
  32. ^ Marolda, Edward J. (octombrie 2011). „Asian Warm-up to the Cold War”. Naval History. United States Naval Institute. 25 (5): 27–28. Accesat în . 
  33. ^ Jeffrey G., Barlow (). From Hot War to Cold: The U.S. Navy and National Security Affairs, 1945-1955. Palo Alto, California: Stanford University Press. p. 129. ISBN 978-080475-666-2. Accesat în . Hereafter referred to as: Bartow. From Hot War to Cold. 
  34. ^ Bartow. From Hot War to Cold, pp. 129–130.
  35. ^ „Report of Surrender and Occupation of Japan dated 9 May 1946” (PDF). Accesat în . Part III - THE SURRENDER AND OCCUPATION OF KOREA, p. 111 
  36. ^ Dulin, Jr., Garzke Jr., 187.
  37. ^ a b Morison, Morison and Polmar, 84.
  38. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 283
  39. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279.
  40. ^ All Hands, December 1945, "Sleek, Fast, Deadly- Our New CB's"
  41. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279.
  42. ^ Dulin Jr., Garzke Jr. (1976), p. 279; vezi și Jon Tetsuro Sumida, In Defence of Naval Supremacy (London: Routledge, 1993).
  43. ^ Friedman, Battleship Design and Development, 166–173
  44. ^ DiGiulian, Tony (). „8"/55 (20.3 cm) Marks 12 and 15”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  45. ^ a b c d DiGiulian, Tony (). „12"/50 (30.5 cm) Mark 8”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  46. ^ Dulin, Jr. and Garzke, Jr., 190.
  47. ^ DiGiulian, Tony (). „United States of America 16"/50 (40.6 cm) Mark 7”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  48. ^ DiGiulian, Tony (). „United States of America 5"/38 (12.7 cm) Mark 12”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  49. ^ Baltimore. DANFS. Accesat în . 
  50. ^ Iowa. DANFS. Accesat în . 
  51. ^ DiGiulian, Tony (). „Sweden, British, USA, German and Japanese Bofors 40 mm/56 (1.57") Model 1936”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 
  52. ^ DiGiulian, Tony (). „British, Swiss and USA 20 mm/70 (0.79") Oerlikon Marks 1, 2, 3 and 4”. Navweaps.com. Arhivat din originalul de la . Accesat în . 

Bibliografie

  • Bauer, Karl Jack; Roberts, Stephen S. (). Register of Ships of the U.S. Navy, 1775–1990: Major Combatants. Greenwood Publishing Group. ISBN 0-313-26202-0.  (Google books link)
  • Dulin, Jr.,Robert O.; Garzke, Jr.; William H. (). Battleships: United States Battleships in World War II. Naval Institute Press. ISBN 1-55750-174-2.  (Google Books link)
  • Fitzsimons, Bernard, ed. (). Illustrated Encyclopedia of 20th Century Weapons and Warfare. Volume 1. London: Phoebus. 
  • Friedman, Norman (). U.S. Aircraft Carriers: An Illustrated Design History. Naval Institute Press. ISBN 0-87021-739-9.  (Google Books link)
  • Gardiner, Robert; Chesneau, Roger (). Conway's All the World's Fighting Ships, 1922–1946. Naval Institute Press. ISBN 0-87021-913-8.  (Google Books link)
  • Miller, David (). Illustrated Directory of Warships of the World: From 1860 to the Present. Osceola: MBI Publishing Company. ISBN 0-7603-1127-7. OCLC 48527933.  (Google books link)
  • Morison, Samuel Loring; Polmar, Norman (). The American Battleship. Zenith Imprint. ISBN 0-7603-0989-2.  (Google Books link)
  • Osborne, Eric W. (). Cruisers and Battle Cruisers: An Illustrated History of Their Impact. ABC-CLIO. ISBN 1-85109-369-9.  (Google Books link)
  • Rohwer, Jürgen (). Chronology of the War at Sea, 1939–1945: The Naval History of World War Two. Naval Institute Press. ISBN 1-59114-119-2.  (Google books link)
  • Scarpaci, Wayne (aprilie 2008). Iowa Class Battleships and Alaska Class Large Cruisers Conversion Projects 1942–1964: An Illustrated Technical Reference. Nimble Books LLC. ISBN 1-934840-38-6.  (Google Books link)
  • Swanborough, Gordon; Bowers, Peter M. (). United States Navy Aircraft Since 1911. Funk & Wagnalls. 
  • Tucker, Spencer C.; Roberts, Priscilla Mary; Greene, Jack; Kingseed, Cole C.; Muir, Malcolm; Zabecki, David T. (DRT); Millett, Allan R. (FRW) (). World War II: A Student Encyclopedia. Naval Institute Press. ISBN 1-55750-174-2.  (Google Books link)
  • Worth, Richard (). Fleets of World War II. Da Capo Press. ISBN 0-306-81116-2.  (Google Books link)

Legături externe